Off, off şi... eu!
Crede-mă, dragă Lorelei, că am stat mult timp în cumpănă, neştiind încotro s-o iau în legătură cu acest subiect, pentru că:
1. Într-adevăr, genericul rubricii invită la joacă, dar
2. Titlul propus (pentru demersul poetic) invită la seriozitate: "Poveste de iarnă" nu poate fi o glumă cu şoricei, care să se pitească în... fusta mămichii.
3. Că am dreptate o dovedeşte cele două versuri propuse de Diana, asupra cărora rogu-te să reflectezi (şi tu, la fel ca mine) foarte serios. Pentru că, orice-ai vrea tu să spui "...obrazu-i fin şi alb" nu poate fi nicidecum al unui... şoricel.
4. Adevărul e că tu dar şi alţii v-aţi lovit, probabil, de lipsa rimei de alternanţă la "alb". Te asigur că dacă nu găseam într-un atlas numele acelei cariere de piatră moale (pentru sculptură), Turalb, aflată în Italia, m-aş fi oprit la prima variantă a "Poveştii de iarnă".
5. În fine, o... "joacă" poate fi şi foarte serioasă. Aş putea spune că înseşi viaţa fiecăruia dintre noi e o asemenea... joacă. Nu crezi că am dreptate?
Dar, iată, ca să nu mă socoteşti un infatuat, intru şi eu în joc alături de tine, de Îngeriţa şi de Diana şi adaug (pentru continuarea jocului) aceste patru versuri:
Ce balauri? Doi cârnaţi
Sus pe-o grindă atârnaţi.
Vorba-i cum ajung la ei...
Mamă, să m-ajuţi nu vrei?