SUNT ASEMENEA...

[George Ene]

SUNT ASEMENEA…

Azi-noapte luna mi-a venit
în casă, pe covor.
Cine eşti? m-a întrebat.

Mi-e greu să-ţi răspund
dintr-o dată cine sunt…

Sunt asemenea izvorului de munte:
întotdeauna mă strecor
printre pietre şi bolovani,
dispar sub nisipul mărunt
spre a ieşi în larg, la suprafaţă.

Sunt asemenea mării:
nu-mi pot fi măsurate
nemărginirea cu privirea
şi nici adâncu-mi cu piciorul.

Sunt asemenea cerului:
pretutindeni şi nicăieri,
spaţiu şi timp al nimănui -
pentru că exist numai ca iubire.

În fine,
sunt asemenea trandafirului de sânge,
desprins de tulpină,
în înflorirea căruia începe adevărul -
înconjurat de boboci
care nu vor şti niciodată
ce este roşul întreg.

Tocmai de aceea
întotdeauna înţep!

[Lorelei]

"sunt asemenea trandafirului de sânge, (...)
înconjurat de boboci
care nu vor şti niciodată
ce este roşul întreg."

n-am cunoscut inca rosul intreg
m-am rasfatat uneori, totusi, in inflorire tarzie
nimic din vechile castele de nisip
nu a ramas nedaramat
sunt doar un cantec
fredonat pe jumatate
si cealalta jumatate - numai promisiune
sunt ca nisipul clepsidrei
care e timp numai in cadere

[George Ene]

"…sunt ca nisipul clepsidrei
care e timp numai în cădere."

Frumos spus!

…sunt marginea grea a târziului
pe-aripa căderii pustiului
peste puntea mea albă de vise
rămase-n poeme nescrise.

nispul de sub tălpile tale
sunt şi umblu numai în zale
războinic să fiu, să te apăr
din drumul pe care tot scapăr'
duşmani-mi cu sânge albastru
grămădiţi în troianul sihastru
dornici să mă supună la chin
când văd că tot ţie mă-nchin;
sunt treptele scării spre cer
până unde enigmele-ţi pier
şi alergi tot mereu ca o stea
vie, nemărturisită a mea,
că-n drumul meu către tine
m-am tot desfrunzit… În fine,
numele nu ţi-l mai ştiu
că s-a făcut prea târziu…

[alexia]

Sunt ca...

adierea vantului
ce mangaie un ram

cantecul tacerii
ce-adoarme un vis

praful nisipului
ce s-a scurs

pentru tine...

[George Ene]

                                                   Alexiei

…Iar eu te-am prins puternic cu amândouă mâinile mele
Şi te-am încredinţat inimii, în sîngele meu să te spele,
Ca după aceea să te înalţ pe firmament, Stea luminoasă să-mi fii
Să te pot privi, seară de seară, să nu-mi mai fie visele pustii.

Vezi-mă, te rog: sunt o adiere de-o clipă şi numai un sclipăt de stea,
Pe când Tu eşti Cea Prea Înaltă şi de-a pururi Unică: eşti chiar dragostea!

[alexia]

"...Iar eu te-am prins puternic cu amandoua mainile mele"


...Iar tu, tine-ma bine,
cu amandoua mainile...
Ascunde-ma de poti
in palmele tale...
Asterne-ma pe un pat
de frunze uscate...
Da-mi sa beau in zori
stropii de roua...
Si hraneste-mi sufletul
cu sperante uitate...

[George Ene]

         "Şi hrăneşte-mi sufletul
         cu speranţe uitate…"

Cum cu speranţe uitate, fată dulce şi frumoasă?
Când eu nu ştiu cum să te-ncui bine-n casă,
Vreau să zic în castel, să te ţin numai pentru mine,
Pitită de privirile altora şi de poftele lor haine.

Şi cum, pe frunze uscate îmi zici tu să te ţin?
O, nu! Am să pun să-ţi facă cel mai frumos baldachin
Cu stâlpişori şi volane, ca unei prinţese gingaşe ce eşti…
Şi-ţi voi aduce şi-un paj frumos, să-ţi spună poveşti.

Stropi de rouă să bei tu? De unde-ai scos-o şi pe-asta,
Când tu fi-vei stăpâna mea şi-a tuturor, şi cu asta basta!
La semnul tău cupele se vor umple toate cu vin
Ca eu şi toţi vânătorii mei către tine să-nchin.

Pentru că voi suna adunarea în zori, pe răcoare,
Să mergem să vânăm pentru tine fazani şi căprioare.
Doar că plecând eu ţi-aş şopti, discret, în pridvor:
Să nu cumva să te-ndrăgosteşti de paj, că-l omor!
 

[Semiramis]

sunt asemeni vantului ce toamna, cateodata, imi povesteste despre frunze. la margine tarzie de gand nespus ma mai ploua cu furtuni de nisip, nisip pierdut din clepsidra neoprita a timpului. zarile imi opresc chemarea, standu-mi stavila intre vise.
sunt asemeni marii ce noaptea, uneori, imi arunca pe tarm perle furate de prin scoici. si-atunci, imi inalt tacerea catre patimi curgandu-mi amintirile in palme. caci am un dor amar de tine. adorm cu pescarusii plangand in umbra lunii.

as avea sa-ti spun atatea, asemeni batranilor ce stau in josul muntelui, izvor neobosit de trairi ce n-am crezut ca pot fi ale mele. incerc sa-mi amintesc de zilele ce vor veni, prinse toate intr-un anou de argint, toate ale mele, numai ale mele. in care pe tine nu te regasesc. cand ai plecat? cand ai fost aici? ai fost de fapt?

mai bine tac acum, in blanda mirare a unui nou-nascut ce nu stie inca si-ar vrea sa atinga cerul cu raze de soare. nu caut nimic. mi-e teama de ceea ce as putea gasi. daca te gasesc pe tine?

atat nisip in jurul meu...a venit cineva aseara, o naluca, a spart clepsidra. timpul a murit.