Eu vedeam fericirea lui Sisif dintr-o alta perspectiva. Anume - fericirea in urcusul spre varf ca revolta impotriva zeilor care au hotarat in locul lui ca nu poate fi liber. Si atunci el gaseste fericirea in forma asta de libertate ciudata, de a se impotrivi inaltand stanci. Imi aduc aminte de una dintre cele trei solutii de evadare dintr-un univers concentrationar propuse de Steinhardt: "ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie." "Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui."
Asta era nebunia lui, de a "intra in ei ca un tanc". Chiar daca raportul de forte era iremediabil compromis. Asa si cu Sisif. Chiar daca gestul lui nu atinge zeii decat infinit mai putin decat o fac ei, el resimte bucuria asta impetuasa a intrarii ca un tanc... Aici sta fericirea lui.