"Doamne, de ce nu-mi seci izvorul asta de lacrimi? Nu mi-am spalat oare pacatele cu picaturile astea sarate pe care le sterg deja din obisnuinta? Pana cand, Doamne, voi implora cu voce mult prea slaba sa ma auda cineva?"
Intr-un final obosesc de atatea intrebari. In loc sa adorm ma gandesc ca eu nu am invatat cum sa te iubesc iar tu nu ai inteles ca sufletul mi se sparge prea repede si prea usor in milioane de cioburi. Si atunci de ce, de ce, Doamne, mi-ai sadit aceasta iubire in inima?
Mi-am dorit atat de mult sa-mi fi vorbit iar acum, cand cuvintele ti-au iesit precum o lava incinsa, nu le pot face fata si te implor sa taci, te implor dar ... in zadar: astepti sa plec si capul pentru ca nu e suficient ca am ingenunchiat. Plang de durere desi cu cateva clipe inainte ti-am fost spus ca te iubesc. Cum se face ca iubirea asta a mea nu vindeca, si iarta, si uita, si nu e tot?
Imi spui mereu ca eu am gresit. M-am obisnuit deja: imi spun asta singura. Tie nu-ti ramane decat sa ma aprobi.
Mi-ai promis durere pentru tot restul vietii, insa blestemandu-ma pe mine, ti-ai legat soarta de a mea dar nu intr-un legamant de iubire. Ce pacat! Daca intr-o zi voi uita sa plang, vei fi acolo sa-mi amintesti...