Noi traim intr-o nebuloasa completa. Habar n-avem ce si de ce ne dorim! Dovada cea mai simpla este ca imediat ce ni se implineste o dorinta, fugim disperati in directia alteia. Niciodata nu suntem satisfacuti, indiferent cate dorinte ni s-ar fi indeplinit....
Cred ca e o blamare prea mare a ne declara vesnic nemultumiti. In realitate, exista satisfactie pentru fiecare dorinta implinita, satisfactie ce se concretizeaza intocmai in disparitia nevoii.
Fericirea nu inseamna satisfacerea dorintelor, nu este acea
stare de bine pe care o resimtim de fiecare data cand obtinem ceva mult dorit sau cand ne atingem un obiectiv. Daca ar fi asa ar insemna ca omul este o fiinta mult prea superficiala.
Fericirea este, dupa parerea mea, o
starea de liniste, acea stare de pace launtrica si implinire care nu are nimic de-a face cu euforia creata de obtinerea unui anumit lucru, ci tine de dimensiunea noasrta spirituala.
Nevoile pe care le simtim in mod regulat sunt o necesitate mai mult organica (chiar si cele superioare sunt intr-un anumit fel tot asta) si intr-adevar ne umbresc oarecum calea spre fericire prin materialismul si uneori banalitatea lor. Insa ele sunt firesti pentru om. Fiecarei nevoi ii corespunde un comportament de satisfacere si este urmata de o alta si apoi alta, alta, alta... Si este foarte bine ca este asa! Pe de o parte, acest lucru ne asigura stabilitatea emotionala si, pe de alta parte, ne asigura progresul (cum ar fi daca am ajunge intr-o zi sa ne satisfacem toate dorintele si sa traim din pura inertie?).
Starea de liniste de care aminteam - fericirea - trebuie inteleasa ca fiind independenta de satisfacerea, respectiv nesatisfacerea nevoilor.
Un om poate fi fericit chiar daca are o sumedenie de necesitati actuale...depinde doar de cat de ancorat este in "fuga" dupa ele si de modul in care le percepe. Obsesiile sunt cazuri patologice tocmai pentru ca, in cazul lor, fericirea este identificata in mod fortat cu satisfacerea nevoii.
Fericirea nu este un obiectiv, un scop in sine. Ea este pur si simplu.