Sunt călător fără permis
prin lumea ta,
cobor din când în când
între două apusuri infinit de albastre;
timpul se întinde orb între două fire de nisip:
încremenire între două bătăi de inimă.
Am apucat pe sens interzis fără să vreau,
drumul înapoi l-am uitat.
Mâinile noastre dansează în umbre chinezeşti...
şi totuşi, aproape fiindu-mi,
cum poate să-mi fie atât de dor de tine?
Cuvintele noastre nu sunt decât pretexte
pentru volute înalte de gânduri
la marginea dintre două singurătăţi
presimţindu-se, albastre, între doi paşi de dans.
Undeva, într-un alt capăt de lume, alţi oameni fac acelaşi gesturi
la ciocnirea dintre aceleaşi secunde.
Şi totuşi noaptea îmi pare incredibil de albastră,
prelungire firească a mea,
unduire adâncă şi înaltă deopotrivă.
Va exista un anotimp
în care griul va cuprinde pas şi dor,
un răstimp pentru amintiri în sepia...
şi totuşi noaptea va rămâne întotdeauna infinit de albastră...