Noapte albastră

[Lorelei]

Sunt călător fără permis
prin lumea ta,
cobor din când în când
între două apusuri infinit de albastre;
timpul se întinde orb între două fire de nisip:
încremenire între două bătăi de inimă.
Am apucat pe sens interzis fără să vreau,
drumul înapoi l-am uitat.
Mâinile noastre dansează în umbre chinezeşti...
şi totuşi, aproape fiindu-mi,
cum poate să-mi fie atât de dor de tine?
Cuvintele noastre nu sunt decât pretexte
pentru volute înalte de gânduri
la marginea dintre două singurătăţi
presimţindu-se, albastre, între doi paşi de dans.
Undeva, într-un alt capăt de lume, alţi oameni fac acelaşi gesturi
la ciocnirea dintre aceleaşi secunde.
Şi totuşi noaptea îmi pare incredibil de albastră,
prelungire firească a mea,
unduire adâncă şi înaltă deopotrivă.
Va exista un anotimp
în care griul va cuprinde pas şi dor,
un răstimp pentru amintiri în sepia...
şi totuşi noaptea va rămâne întotdeauna infinit de albastră...

[Semiramis]

cerul si-a pierdut luna aseara. stelele au plans. iar noaptea a ramas infinit de albastra, prinsa intre doua soapte de iubire pierduta si nicicand regasita.
noapte trista, vaduvita de luna, cohorte de ingeri umbland zaluzi dupa ceva pacate. insa lumea a inghetat. nimic nu se mai intampla, doar noaptea isi duce albastria mai departe in tacere.
la margini de gand, neprihanite trairi inca mai am...in asteptarea ta, cersesc zilei luna inapoi.

[Semiramis]

se face un an de când noaptea a rămas fără lună.
anotimpurile ne-au îmbătrânit tăcute şi nemângâiate. numai noaptea a rămas albastră, pentru a lumina cu luceferii călătorul care nu mai are voie să călătorească, complice gândului de dor.
unde eşti? priveşti la fotografiile din sertar? ce-ţi amintesc ele?

[Lorelei]

Valuri lungi s-au asezat
peste vechile doruri...
Amintirea imi zambeste albastra
din lada veche cu jucarii.
A mai trecut un an prin noi... sau noi am trecut prin el?
Timpul trecut ramane la fel de prezent
si noaptea a ramas albastra, albastra...

[Just]

 Amintirea noptilor din vara vietii mele este atat de vie in sufletul .O banca intr-un parc pierdut,o imbratisare si un sarut pe ochii-nchisi .A trecut timpul atat de repede ,iar acum s-a oprit in loc. Mi-e dor de stelele cazatoare si de luna ce zambea.Acum e liniste ,banca e goala ,doar noaptea a ramas la fel de albastra ,chiar si fara noi.

[Paul]

Soapte-i deschid dimineata,
Printre luna si soare-i surade speranta,
Tapetat pe-un cer vremelnic; dezastru...
Plange, scanceste un suflet albastru...