Nu cred ca m-as fi intors aici atat de curand..., sau poate e mai corect sa spun: nu cred ca m-as fi intors niciodata aici la aceasta parte a topicului, dar, am citit intr-una din zile un subiect... "se poate naste...", un subiect in care un suflet frumos de femeie vorbea atat, atat de frumos despre iubirea care s-a nascut intre ea si sotul ei..., sot care i-a fost inainte "cel mai bun prieten".
Ma bucur din suflet pentru ei...chiar ma bucur si le doresc din toata inima sa aiba parte de o iubire plina de impliniri, de fericire si magie... Le doresc sa nu lase norii ce le mai umbreste dragostea din cand in cand sa le-o acopere...ci, le doresc ca in umbra vietii sa aiba puterea mereu sa gaseasca o bucata de cer senin.
Citindu-i topicul...insa m-a tulburat profund pentru ca mi-a amintit de „cea mai intima si buna prietena a mea”..., o fata care nu cu mult timp in urma si totusi pare o vesnicie de atunci...imi era un sfetnic si un critic bun... O cunosteam „ca in palma”...si de cele mai multe ori imi placea ceea ce era, ceea ce vroia sa fie pentru cei din preajma ei si pentru cei pe care ii iubea.
Pe drumul vietii insa...undeva...am pierdut-o...! Nu imi aduc bine aminte cand si unde..., dar stiu de ce si stiu cum si imi amintesc cu fericire momentul in care ne-am reantalnit !
Era o persoana prietenoasa, plina de veselie, care radea mereu, care plangea din orice, care credea in povestile de dragoste, in printi si printese, care credea in puterea zambetului si in minunatia iubirii...,care se trezea in puterea noptii sa fuga la prietenele sau prietenii ei sa le aranjeze perina daca acestia ii cereau...
Ura singuratatea si iubea oamenii..., ii iubea si inca ii mai iubeste din adancul intregii ei fiinte desi increderea si sufletul i-au fost de sute de ori calcate in picioare..., dar ea s-a incapatanat pur si simplu sa mai creada in ei..., sa le dea sanse..., iar aici uneori a gresit...
De ce?
Pentru ca viata este prea scurta sa dai sanse infinite persoanelor care nu iti lasa la randul lor nici o sansa !
Pentru ca viata este prea scurta sa crezi in iubiri care ranesc si care te fac sa plangi !
Pentru ca viata este prea scurta sa crezi in sanse despre care stii ca nu se vor realiza, dar totusi speri...!
Pentru ca viata este prea scurta sa o mai scurtam si noi invaluindu-ne in iluzii si in fraze de genul: "maine va fi mai bine"...!
Nu va fi...!!! Niciodata nu va fi mai bine daca sufletul nu e fericit si daca nu ni se raspunde inapoi cu aceeiasi dragoste pe care o oferim...sau macar jumatate din ea!
Nu va fi...!!! Niciodata nu va fi mai bine daca traim singuri durerea si traim in doi numai fericirea!
Nu va fi...!!! Niciodata nu va fi mai bine daca ne vom pune pe noi insine inaintea celui de langa noi, negandu-i mereu orice traire, frangandu-i orice vis si zambindu-i atunci cand il vedem cum se prabuseste cu aripa franta...
Asta nu e prietenie, asta nu e iubire..., asta nici macar nu se poate numi o relatie !
Dar, revenind la fata de care va povesteam..., ea a crezut orbeste in toate aceste sanse, in toate aceste iluzii, in faptul ca oamenii se pot schimba si in faptul ca "maine va fi mai bine"... si... e adevarat ca e bine sa credem in oameni, e adevarat ca nu trebuie sa disperam si sa devenim lasi si plini de teama, e adevarat ca a fost bine, dar nu "maine" ci dupa ani intregi de lacrimi si tristete, dupa nopti intregi de lesin si de intrebari fara raspuns, dupa zile infinit de lungi si de grele..., iar pentru ceea ce are astazi, pentru ca sa fi fost cu adevarat bine nu trebuia sa astepte atat..., sa dea atatea sanse fara rost...trebuia sa stie sa renunte la timp si sa plece mai devreme.
La varsta de 12 ani a cunoscut printr-un prieten comun un baiat...a carui nume nu are importnata acum, aici, care pe la 14 ani i-a devenit cel mai bun prieten si, intr-adevar era cel mai bun prieten. Stiau sa rada si sa planga impreuna, sa se sprijine in orice ora din zi sau din noapte...stiau ce inseamna sa fii prieten !
La 17 ani el i-a cerut sa fie iubita lui, iar ea, fara sa se uite putin in suflet si sa vada daca asta este ceea ce simte, fara sa se gandeasca macar un pic asupra faptului ca ar fi putut confunda sentimentele...a acceptat ...
La 18, inainte de ziua de nastere s-au despartit copilareste..., iar asta pentru ca tatal ei i-a zis intr-o zi la nervi ca daca o sa il mai vada in casa pana dupa bacalaureat il da afara...
. Ea copil fiind...a luat totul in serios si ca sa nu isi faca "iubitul" sa sufere...l-a mintit...! L-a mintit ca are pe altcineva..., dar defapt nu avea pe nimeni..., insa nu vroia sa isi faca cei "doi barbati" importanti din viata ei sa sufere..., tatal ei si pe el...
Intr-un fel sau altul a considerat ca asa ii apara pe amandoi...si asa a si fost...
Indiferent de ceea ce s-a intamplat ei au ramas insa prieteni. Au avut si perioade foarte proaste in care s-au jignit si s-au ranit, perioade in care au uitat defapt ca inainte de orice au fost prieteni, dar..., dar... le-au depasit. Asta pentru ca atunci erau cu adevarat cinstiti unul cu altul si credeau cu adevarat in prietenia lor, pentru ca se respectau si tineau real unul la altul.
Intr-una din zile ea a avut un accident de masina...nu a fost grav, iar a doua zi i-a murit un foarte bun prieten..., prieten care avea doar 28 de ani, iar aceste doua intamplari nefericite au facut-o sa reflecteze asupra vietii ei..., au scuturat-o cu putere..., i-au amintit defapt ca viata este scurta..., si trebuie sa se bucure de fiecare clipa..., dar ea se simtea vinovata si singura.
Trista si abatuta, plansa si poate mai vulnerabila ca niciodata.... s-a intalnit cu acelasi prieten...prietenul ei cel mai bun si s-a hotarat sa ii spuna adevarul despre despartirea lor, iar viata ii aduce din nou impreuna. Dupa 6 ani de relatie...se casatoresc desi in mod normal nu ar fi trebuit sa o faca niciodata!
De ce?
Pentru ca iubirea se simte...nu se asteapta...
Pentru ca intre prietenie si iubire este un pas..., iar acel pas uneori nu stim sa il vedem..., iar ei ar fi trebuit sa se gandeasca bine la acest pas...
Pentru ca un prieten este omul in mana caruia iti pui sufletul si viceversa, iar faptul ca te cunoaste si il cunosti foarte bine te poate insela in momente de singuratate si tristete facandu-te sa crezi ca este...iubire...
Pentru ca atunci cand iubesti...iubesti pur si simplu tot ce este la omul de langa tine...nu vrei sa il schimbi..., iar ei ajunsesera sa vrea sa schimbe totul unul la altul...
Pentru ca au fost sase ani de certuri, de neincredere, de renuntari, de compromisuri fara sfarsit..., iar partile frumoase au fost atat de putine incat uneori nici nu puteau sa le rememoreze...
Pentru ca in acest timp nu au fost niciodata nicaieri impreuna..., numai ei doi...fiindca el se plictisea numai cu ea...
Pentru ca au fost multe minciuni din partea lui, multe..., iar ea nu ar fi trebuit niciodata sa tolereze atat si atatea, insa mereu isi spunea aeeiasi fraza...: "maine va fi mai bine"..., "maine va vedea ca sunt si eu aici"...
Pentru ca ea a uitat sa se mai respecte pe sine, el si-a permis sa o trateze ca atare...
Pentru ca au ajuns sa transforme cea mai frumoasa prietenie intr-o relatie fara nici un viitor si au consumat-o..., au distrus-o pur si simplu...
Au uitat pe undeva pe traseul vietii lor in comun ceea ce i-a facut atat de speciali...prietenia si sinceritatea dintre ei.
Uitand tot ceea ce a fost defapt real intre ei...prietenia...s-au trezit asemeni unor straini intr-o furtuna din care nu mai puteau iesi..., nu se mai vedeau, nu se mai auzeau, nu se mai cautau... fiecare trata situatia...in felul sau...
Si, incet, incet, fata vesela de care va povesteam devenise o femeie singura..., disperata..., o femeie fara lacrimi, pentru ca daca plangea el o jignea si o repezea..., o femeie caruia si visele ii erau interzise..., o femeie goala de ea insasi. Nu mai stia rade, nu mai stia zambi, nu mai stia sa aiba incredere in oameni..., ura femeile pentru ca toate erau frumoase numai ea nu... si..., ce era cel mai rau...se ura pe ea!!! Se ura pentru tot...: pentru ca nu a stiut sa aiba respect pentru ea, pentru ca a fost mai tot timpul nefericita, iar el neimplinit, pentru ca nu a stiut niciodata sa refuze ceva cuiva, pentru ca mereu s-a gandit la altii inaintea ei, pentru ca nu a stiut sa spuna adio la timp si s-a lasat trasa intr-o relatie de care stia ca nu va avea viitor!
Dar...nu..., nu..., ea mereu, mereu gandea ca..."maine va fi mai bine"...si a ajuns la clipa in care nu mai avea cu cine sa vorbeasca..., nu mai avea o prietena..., nu mai avea un prieten, parintilor si bunicii ei nu putea sa le spuna nimic pentru ca i-ar fi ranit, i-ar fi indurerat, iar ei si asa aveau problemele lor..., iar prietenul ei..., sotul ei...ii devenise parca un coleg de apartament. Ura asta! Ea mereu l-a vrut bine, l-a vrut fericit..., iar pana la un moment dat chiar a crezut ca l-a iubit si poate era in stare sa o faca, dar...durerea muta, faptul ca isi dorea in fiecare clipa sa moara...pentru ca deja refuza sa mai creada in dragoste si in faptul ca "maine va fi mai bine"..., toate acestea au facut-o intr-o zi sa il priveasca din nou...,sa isi aminteasca faptul ca era el...bunul si dragul ei prieten..., a vrut sa salveze pentru ultima oara ceea ce avea..., dar raceala, distanta si ceea ce a vazut a ingrozit-o...
Pentru prima oara realizase ca...nu mai era nimic acolo la el..., nu mai aveau nimic in comun, decat faptul ca lui i se parea ca mai au pentru ce lupta, mai au pentru ce continua, iar apoi ii reprosa (la nervi...) ca "ea era cea mai proasta alegere a lui" (ceea ce defapt asa s-a si dovedit a fi...), ca "ea i-a distrus viata", ca "ea l-a tinut in loc"...ca "ea il omoara si il face nefericit"...
Mai mult ca si sigur ca daca nu ar fi tinut real la el si la viata lui ar fi putut continua...era o fire care putea face abstractie de propria ei durere si prin grija ei de-a dreptul prosteasca fata de cei de langa ea ar fi putut sa duca la capat acea relatie, dar..., pentru ca nu mai dorea sa il vada suferind..., pentru faptul ca nu se mai vroia pe ea asa..., nu se mai placea, nu se mai respecta...a vrut sa plece...
Nu a lasat-o...i-a cerut sansa..., sansa pe care a avut-o de atatea ori..., sansa...pentru ca „trebuie sa mearga inainte orice ar fi, trebuie sa lupte, pentru ca el o iubeste si daca ea plaeca el se omoara”..., santaj sentimental cu care a tinut-o legata aproape doi ani...
Si astfel,...sansa s-a transformat in sanse, iar distanta intre ei s-a marit si mai mult... Ea insa niciodata nu a inteles cum poate cineva sa se simta atat de nefericit si totusi sa lege prin santaj persoana de langa el,... nu a inteles si nici nu poate sa inteleaga cum poate cineva sa vada persoana de langa el nefericita si totusi sa ii nege orice alta sansa de a-si reface viata si sufletul..., cum poate cineva sa mai pretinda ca toate acestea sunt...iubire...?!
Viata ei devenise un calvar..., iar singuratatea o ucidea putin cate putin
Intr-una din zile...zilele acelea care ar trebui sa fie calde si pline de iubire...(intre Craciun si Revelion)...ea l-a rugat ceva..., i-a vorbit..., s-a gandit ca poate, poate se va schimba ceva..., dar ceea ce i s-a raspuns a ucis-o..., a ucis-o cu adevarat!!!
Ceea ce si-au vorbit, certurile dintre ei, minciunile si porcariile...nu au rost sa fie descrise...pentru ca nu mai conteaza deloc cine a fost vinovat...sau nu mai conteaza cine a fost cel mai vinovat..., conteaza doar ca niciodata nu trebuiau sa se opreasca unul pe altul din drum si, trebuiau sa se desparta ca doi oameni maturi.
Dupa cuvintele reci si pline de indiferenta ea a fugit in baie... In cei 3 ani si jumatate in care au fost casatoriti ea doar acolo avea dreptul sa planga... Pana si sa planga era interzis...Era patetica, proasta si ..., dar nu mai are rost...
Ce avea atunci rost? Sa o ajute sa treaca peste lacrimi, sa discute real, sa faca si a doua zi ceea ce ii spunea seara, sa aiba un camin al lor unde sa nu fie mama capul familiei ci ei doi..., dar nu...a preferat sa fie rece, sa nu cumva sa ajunga ea sa profite de "iubirea lui".
Acolo s-a asezat jos langa vana...cu prosopul pe fata...sa isi infunde plansul..., hohotele de plans...si...a plans, a plans, a plans si s-a gandit, s-a gandit la toata viata ei... patetica de-a dreptul! O viata fara nici o realizare, fara nici un rost, fara vorbe calde (doar din cand in cand), fara sinceritate, fara sprijin, fara nimic..., fara iubire!
Nu avea nimic la cei 28 de ani..., nimic al ei, iar viata ei fusese o minciuna..., fusese un vis visat de altii pentru ea..., fusese viata altora traita de ea! Se simtea batrana, inutila si fara sens si...asa si a fost aproape 16 ani din viata!
De durere..., din atat plans a lesinat... Cat? Cine stie...caci oricum in cele 3 ore cat a stat ea la baie nu a venit nimeni sa bata la usa sa vada daca a patit sau nu a patit ceva...
Oricum...nu a murit...si desi asta si-a dorit...ma bucur ca nu a putut sa moara!
De ce???
Pentru ca asa am putut sa imi regasesc vechea mea prietena...m-am regasit in sfarsit pe mine, caci asa cum poate ati dedus deja, ...despre mine era si este vorba... Pentru ca am intrat in baie o femeie lipsita de idealuri, de vise, de viata si am iesit ... EU ! Eu cea de altadata, eu cea plina de vise si de lupta cu viata si porcariile ei, eu cea care niciodata nu renunta la sperante si la zambet si...am spus...: "GATA!"...
I-am spus ca raman langa el, dar sa nu mai astepte de la mine nimic..., nimic, pentru ca nu mai am ce sa ii ofer. Poate de multe ori dintr-un sentiment de vinovatie ii mai spuneam ca il iubesc, dar realizez ca nu l-am iubit niciodata...si nu m-a iubit niciodata...desi el mereu a spus ca m-a iubit...
Eu cred insa ca atunci cand noi insine nu ne iubim, nu ne mai apreciem, nu ne mai respectam...nici altii nu au cum sa o faca, iar atunci cand cineva te iubeste cu adevarat nu te pune mereu, mereu ultima prioritate, nu te jigneste, nu te minte, nu isi bate joc de tine cand plangi, nu te obliga sa renunti la tot ce iubesti tu mai mult... dreptul de a fi mama !!! Iar eu daca il iubeam...nu mi-as fi pierdut atatia ani din viata incercand sa cred in el, incercand sa il fac sa ma vada ci...eram acuma langa el si eram fericiti, dar...dupa cum am spus...ne-am confundat sentimentele si am sfarsit prin a deveni doi straini.
Am invatat din nou sa zambesc, sa sper..., am invatat ca sunt o o persoana care stie ce vrea, care are ambitii si idealuri personale..., am intrat la facultate, m-am tuns...mi-am facut prietene si am descoperit ca sunt femei care stiu sa fie si prietene, iar daca una dintre ele era "concurenta" am reinvatat sa am incredere in faptul ca si eu pot sa castig daca lupt...e conditia primordiala a oricarei competitii...concurenta...
Insa...imi pierdusem visul cel mai frumos...dragostea...nu mai credeam in ea..., nu mai speram in ea... Ma vedeam imbatranind langa acel barbat care odata mi-a fost prieten si...in afara satisfactiilor personale...nu mai vedeam nimic, dar ma gandeam ca am de dus pana la sfarsit o responsabilitate...cea de sotie...atat mai ramasese...
Uneori..., pentru ca nicodata nu scapi de obiceiurile vechi..., uneori mai ma trezeam noaptea si priveam pe geam... Vroiam sa mai pot visa ca dincolo de fereastra este totusi cineva..., un inger...care ma vede si care stie sa ma ia de mana in fiecare seara. Vroiam sa mai imi amintesc de jocul meu in care eu inchideam ochii..., imi puneam buzele si mana pe geam, iar dincolo de el cineva facea acelasi lucru... Uneori simteam un sarut dulce si cald...atat de plin de caldura si dragoste incat ma infiora si...sfarseam prin a cadea in singura mea prapastie... dorul de doua manute calde care atunci cand ma ating sa simt ca tot raul trece..., dorul de a simti cum e sa fii iubit cu adevarat fara sa doara...!!!
Fara sa vreau..., fara sa sper,.. intr-o seara...in timp ce sufletul meu urla a singuratate si a disperare...am intins mana si cineva mi-a prins-o cu adevarat...! De atunci nu mi-a mai dat drumul...indiferent de cat de greu mi-a fost si i-a fost..., indiferent de cat de greu ne este, indiferent de tot...a ramas...s-a incapatanat sa ramana si sa ma iubeasca asa cum nici macar nu am sperat vreodata sa fiu iubita!
Faptul ca cineva ma iubea atat m-a speriat...! Am vrut sa fug...pentru ca imi era teama sa mai sufar...! Imi era teama ca nu voi avea puterea sa fac pasul catre el din cauza ca ma gandeam la situatia mea...eram inca casatorita! Imi era teama de dragoste..., imi era teama de faptul ca poate sa plece de langa mine in orice moment si sa ma lase si mai goala decat eram..., imi era teama de mine..., dar cel mai teama mi-a fost de faptul ca pot sa las dragostea sa treaca pe langa mine si eu nici macar nu incerc sa o traiesc...
Atunci m-am gandit la faptul ca viata este scurta..., la faptul ca azi pot sa fiu aici si maine pot sa nu mai exist deloc..., iar asta m-a speriat..., m-a speriat pentru ca nu am vrut sa ma gandesc ca pot sa mor fara sa stiu cum este macar o data in viata sa fii iubit si sa iubesti cu adevarat...
Am stiut ca aceasta decizie il implica si pe sotul meu...
As fi vrut din adancul sufletului atunci ca sotul meu sa nu fi fost el...era mult mai usor... Asa..., pentru ca pentru mine inca mai insemna un prieten drag si mai inseamna..., pentru ca m-am gandit mereu la el ... indiferent de cum am plecat de langa el ... ma bucur ca am avut puterea sa o fac!
Imi doresc din tot sufletul ca intr-o zi sa gaseasca si el taria de a lasa resentimentele deoparte si sa redevina el insusi...baiatul..., de acuma barbatul pe care l-am cunoscut eu odata si sa realizeze ca a iubi nu inseamna a avea pentru totdeauna..., a iubi inseamna...a iubi! Nu "de ce?"..., nu "pentru ce?"..., nu "ce castig am?"...ci...pentru ca pur si simplu iubirea este iubire si nimic mai mult!
Imi doresc sa isi aduca aminte de faptul ca are un suflet bun si are multe de daruit..., dar trebuie sa si vrea sa primeasca... neconditionat si liber...
Imi doresc sa aflu intr-o buna zi ca prietenul meu a cunoscut iubirea adevarata..., ca este fericit si ca se poate bucura cu adevarat din adancul sufletului sau de niste copii pe care sa ii invete sa nu ne mai repete greselile...
Daca in viata facem alegeri este pentru ca la un moment dat nu suntem multumiti sau fericiti de ceea ce traim sau de ceea ce avem. Facem alegeri in speranta ca vom putea trai mai frumos, ca vom fi mai fericiti si vom putea darui mai multa fericire, ca vom ajunge la clipa in care vom deveni parinti si speram sa fim parinti buni..., iar copii nostri vor fi niste copii fericiti si sanatosi carora sa le putem oferi mai multe sanse decat am avut noi la un moment dat.
Eu imi doresc ca atunci cand voi fi mama sa stiu sa zambesc copilului meu, iar el sa simta ca este un zambet din suflet...pentru ca sa isi gaseasca in el toata puterea de a pasi in viata inconjurat de dragoste si liniste!
De asta am facut acest pas si am facut acest pas pentru ca mi-am dat seama ca locul meu nu a fost niciodata acolo...
Locul fiecaruia dintre noi este acolo unde ne simtim fericiti, iubiti, linistiti..., este acolo unde ne dorim sa fim mai buni, mai frumosi, mai plini de dragoste si stralucire, iar asta nu pentru ca ne-o cere cineva ci pentru ca asa simtim noi..., asa ne face iubirea sa fim!
Eu mi-am urmat sufletul si sunt nespus de fericita ca l-am urmat!
Fiecare clipa este o clipa pe care ador sa o respir, pe care iubesc sa o traiesc, pe care sunt atat de fericita ca am sansa de a o aduna in aceeiasi clipa cu a lui Catalin.
Fiecare zambet, fiecare privire si fiecare mangaiere de-a lui este pentru mine cel mai frumos cadou pe care viata mi l-a facut si continua sa mi-l faca!
Faptul ca ma iubeste atat de frumos..., atat de sincer si neconditionat...ma face sa cred ca sunt una dintre putinele persoane norocoase in viata prin faptul ca mi s-a dat sansa sa intalnesc, sa cunosc si sa traiesc adevarata iubire !
Sunt inca nopti in care ma trezesc speriata de faptul ca poate e un vis..., dar manutele lui care mereu, mereu m-au tinut langa el...ma fac cu fiecare zi in plus sa stiu ca nu va pleca niciodata de langa mine, iar daca este un vis...acest vis il vom trai impreuna, pana la capat, pana in ultima lui secunda si...il vom trai imbratisati si iubindu-ne...multumind vietii si lui Dumnezeu pentru faptul ca ne avem unul pentru altul...
Iar daca acesta este un vis...si lumea poate visa astfel eu va doresc tuturor din adncul sufletului meu..."Somn usor si vise fericite!"......................................
Despre povestea noastra de iubire voi vorbi in alt topic..., intr-un topic unde iubirea exista..., unde lacrimile nu curg decat de fericire..., intr-un loc unde
Catalin merita sa ii sarut prin cuvinte sufletul atat de cald si frumos...
Aici este parca prea trist si exista prea multe umbre... El merita doar zambet, soare si multa iubire...
Multumesc iubitul meu pentru ca existi si ma iubesti atat, atat de frumos!
Subiect: Spectator in viata mea... (Citit de 42203 ori)
