M-am asezat la poala unui stejar, privind spre cerul albastru, cand o dalba porumbita s-a pogorat de pe nestiutele carari ale cerului, asezandu-se tiptil pe umarul meu. Am intrebat-o, sfios, cu ce ganduri vine ea, printesa pasarilor, tocmai aici, pe umarul unui simplu om ca mine.
Iar ea, cu glas de taina, mi-a povestit cele mai frumoase povesti de iubire ale lumii, cele mai alese si mai de taina ganduri si trairi din sufletele cuvantatoarelor si necuvantatoarelor. Ascultand-o, am incercat sa prind speranta, ca poate, intr-o buna zi, cerul se va indura de sufletul meu sarac, binecuvantandu-ma cu ceea ce ii cer. Pana atunci insa, am zis, ca alaturi de pasari, de rauri, de ape, de copaci si de paduri, sa cant lumii, cu cuvintele mele sarace, macar o mica parte din acest miracol care se cheama "iubire".