O mica poveste despre peripetiile mele la 7 scari din Brasov
Era o zi frumoasa de vara cand m-am decis sa merg la un prieten la Brasov. Aveam nevoie de o iesire si l-am sunat sa-i spun ca ii fac o vizita. Fericit ca ne revedem mi-a pregatit o mica excursie pana la 7 scari deoarece stie ca iubesc cascadele.
Plec dimineata cu trenul, ajung pe la 10 in Brasov, ne intalnim si pornim la drum. Frumos a fost ca dragul meu Sergiu ( ca asa il cheama ) nu a mai fost pe acolo de cand era mic si nu mai stia exact pe unde sa o luam =)). In fine mergem pe jos vreo 5 km pana la o benzinarie si intrebam acolo ca dragul de el, isi aducea aminte ca la o casa facem stanga, dar nu mai stia casa si de cand crescuse el au aparute mai multe pe acolo
Urmand indicatiile celor de la benzinarie ajungem si la casuta din poveste si pornim pe drum de munte. Eu eram informata ca nu este mult pana acolo si drumul este usor insa baiatul meu ma informase prost ca sa nu il refuz cu plimbarea, stia ca urc greu si ca fac urat.
Dupa un drum interminabil, presata de timp, pentru ca trebuia sa prind si trenul de intors, am reusit sa ajungem la cascade rupti de oboseala, iar el inebunit de vaicarelile si injuraturile mele.
)
Socul cel mare a fost acolo pentru ca eu nu stiam ca pentru a vedea cascadele trebuia sa urc scari si sa o iau printre versanti iar eu am o frica nebunaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa de inaltime si nu ii plac spatiile prea mici pentru ca ma sufoc. Norocul meu a fost ca spatiile stramte erau scurte si ca dorinta mea de a vedea cascadele a fost mai mare ca frica, insa, l-am speriat pe dragul de Sergiu cand, ajungand la a treia scara, si am vazut-o ca e dreapta pe verticala si interminabila (urca pe langa o cascada, era umeda si aluneacai usor), am intrat intr-o stare de soc si plangeam ca eu nu mai urc. Dupa ce m-a convins ca va fi bine ( a avut nevoie de vreo 20 de minute), am urcat cu frica, am alunecat de cateva ori si nu ma puteam tine pentru ca mainile imi tremurau ingrozitori.
Ajunsi sus si-a dat seama ca ma facusem alba la fata, nu mai stiam sa vorbesc, aveam o privire pierduta si tremuram fara sa ma pot controla. Eram in stare de soc.
Mi-am revenit dupa ce ne-am odihnit putin, am facut niste poze si am uitat. Restul drumului a fost super usor si frumos, niste peisaje divine, cascade care mai de care mai frumoase, spuneai ca esti in drum spre rai. In dreapta si stanga era versantul muntelui care se inalta semet spre nori, urcam pe langa cascade si le puteam admira in toata splendoarea lor, erau o multime de zone verzi, cu floricele de munte iar susurul apei imi linistea simtamintele, ma relaxa si ma ajuta sa imi incarc bateriile. Nu pot descrie in cuvinte ce simteam in acele momente, cum se amestecau sentimentele de frica cu cele de bucurie, de dorinta de a descoperi mai mult, de fericire si de liniste. E greu sa exprim in cuvinte tot acel peisaj divin si cum pentru prima data ma simteam un mic inger ajuns in rai. Imi doresc din plin sa retraiesc acel sentiment ciudat si in acelasi timp frumos.
Dupa ce m-am bucurat de tot ce a urmat am decis sa ne intoarcem nu inainte de a mai face o serie de poze
. Drumul de intoarcere a fost de 3 ori mai scurt ca timp, mai usor, pentru ca acum coboram, si extrem de relaxant pentru ca am dat drumul la mp3 player. Eram ca doi copii, i-am dat o casca, eu aveam o casca, ascultam muzica si cantam ca nebunii
(ne place cam acelasi gen de muzica deci nu e asta o problema).
Toata lumea se uita la noi cum behaim uneori si cum cantam divin alteori, insa noua nu ne-a pasat. Ne simteam atat de bine impreuna si eram asa veseli ca nu mai conta nimic. Am cantat si prin Brasov, si pe munte, si pe sosea. Toate masinile se uitau dupa noi iar noi mergeam catinel pe marginea drumului spre gara.
Mi-a parut rau ca s-a terminat ziua aceea insa desi mi-a fost frica de moarte tot imi doresc sa repet experienta
Nu sunt cel ami bun orator insa sper ca v-a placut povestioara mea.
O sa-l rog pe charlie sa adauge niste poze de acolo, ii dau o bere sa nu ma refuze =))
Subiect: Gradina visurilor noastre (Citit de 279148 ori)
