Fiul de imparat care nu se temea de nimic*
A fost odata ca niciodata un fiu de imparat care nu se mai simtea bine in palatul tatalui sau si care isi zise: „A venit timpul sa nu mai stau pe ganduri! Plec in lumea larga unde voi avea destule lucruri minunate de vazut". Le spuse bun-ramas parintilor sai, porni la drum de vara pana seara si ii era indiferent incotro il duceau pasii.
Intr-o zi se opri sa se odihneasca tocmai la poarta unui urias. Observa acolo jucariile acestuia, niste bile grele si popice mari cat statura unui om. Ii veni pofta sa se joace cu ele. Rostogolea bilele si izbucnea in strigate de bucurie cand popicele cadeau. Uriasul auzi harmalaia, scoase capul pe fereastra si vazu un om, nu mai mare decat alti oameni, care se juca cu popicele lui.
„Mai, gandacelule", striga el, „de ce te joci cu popicele mele? Cine ti-a dat puterea sa arunci bilele?"
Insa fiul de imparat nu se sperie, ci raspunse ca, dupa parerea lui, si altii pot avea brate puternice, nu numai uriasul. Acesta il privi cu mirare si ii spuse ca, de vreme ce se simte atat de puternic, ar trebui sa plece la drum si sa-i aduca un mar din pomul vietii. Fiul de imparat intreba de ce avea nevoie uriasul de acest mar, iar acesta ii spuse ca logodnica lui ii cerea marul, iar el cautase multa vreme pomul vietii, fara sa-l gasit, cu toate ca a inconjurat intregul pamant. "Il gasesc eu!" spuse fiul de imparat „si nimic nu ma va impiedica sa culeg un mar si sa ti-1 aduc".
Uriasul ii spuse atunci ca gradina in care se afla pomul vietii este inconjurata de un gard de fier, pe langa care stau de paza niste fiare salbatice si nu e chip ca un om sa patrund in gradina. Fiul de imparat nu-si facu griji si spuse ca el va intra totusi, insa uriasul ii explica: „Nu ajunge sa intri in gradina si sa gasesti pomul vietii, pentru ca marul nu va fi imediat al tau, chiar daca il vezi acolo in pom, caci in fata lui atarna un inel prin care trebuie sa-ti strecori mana ca sa culegi marul dar inelul este stramt si nimeni n-a reusit inca sa-si treaca mana prin el".
Nepasator, fiul de imparat ii spuse bun-ramas uriasului si incepu iar sa drumeteasca prin lume, pana cand gasi gradina minunata. Fiarele stateau culcate jur imprejur, dormind. Ele nu s-au trezit nici atunci cand fiul de imparat se apropie, trecu de ele si se urca pe gardul de fier, patrunzand pana la pomul vietii, care avea toate ramurile pline cu mere rosii, stralucitoare. Se catara pe trunchi, dar trebui sa-si strecoare mana printr-un inel pentru a culege marul. Inelul s-a strans puternic in jurul mainii sale si fiul de imparat simti cum o putere ciudata ii trece prin vine.
Fugi din gradina, dar nu se mai catara pe gard, ci gasi poarta de fier. N-a fost nevoie decat de o scuturatura zdravana, ca poarta sari din tatani, pocnind. Fiul de imparat iesi. Leul care pazise poarta era acum treaz si porni dupa el, dar fara rautate, ci ca si cum l-ar fi recunoscut drept stapan.
Fiul de imparat ii dadu uriasului marul cules, iar acesta il duse logodnicei sale, o fecioara frumoasa si inteleapta. Vazand marul, ea ceru sa vada si inelul, fara care nu vroia sa creada ca marul era adus din pomul vietii. Uriasul spuse ca inelul este acasa la el si ii promise sa-1 aduca, fiind incredintat ca il va putea smulge cu usurinta de pe mana omuletului.. Insa fiul de imparat nu-1 lasa sa ia inelul si cei doi se luptara.
Atunci, uriasul cel viclean spuse ca li s-a facut prea cald si ca ar fi bine sa se scalde in rau, ca sa se racoreasca inainte de a continua lupta. Fiul de imparat, care nu cunostea viclenia, se dezbraca de haine pe malul raului si-si scoase de pe brat inelul, apoi sari in apa. Uriasul apuca inelul si fugi, insa leul care observase furtul il ajunse din urma si ii smulse inelul. Atunci uriasul se ascunse dupa un copac si cand fiul de imparat iesi din apa sa se imbrace, sari la el si ii scoase amandoi ochii.
Fiul de imparat, orb, ramase pe loc si nu stia incotro s-o apuce. Uriasul veni inapoi, se prefacu de parca ar fi vrut sa-1 ajute si il conduse pe varful unei stanci inalte, lasandu-1 acolo, cu gandul ca se va prabusi de pe stanca si va muri. Insa leul cel credincios il apuca cu dintii de haine si, pas cu pas, il conduse inapoi. Cand uriasul se intoarse sa-i fure inelul celui pe care il credea mort, se infurie foarte tare si il conduse pe fiul de imparat la marginea unei prapastii. Dar leul se afla si acum la datorie si il impinse pe urias, care se prabusi in prapastie si se lovi de moarte.
Credinciosul animal isi conduse stapanul langa un pom, pe malul unui parau limpede. Cu labele-i grosolane el stropi apa in orbitele goale ale fiului de imparat si acesta incepu sa-si recapete vederea. El observa o pasarica zburatacind in apropiere si scaldandu-se in apa paraului. Cand vazu pasarea luandu-si zborul, fiul de imparat se incredinta ca vede cu adevarat. Se spala din nou in apa paraului si ochii ii devenira atat de curati si de limpezi cum nu fusesera niciodata. Multumumi lui Dumnezeu pentru harul vindecarii si, insotit de leu pleca.
Si continua drumetia prin lumea larga, pana cand ajunse in fata unui castel vrajit. In poarta castelului statea o fecioara minunat de frumoasa, care era insa in intregime neagra. Ea il ruga sa o elibereze de vraja cea rea care innegrise si ii spuse ca pentru aceasta trebuia sa stea trei nopti in marea sala a castelului fermecat, fara sa lase nici o clipa ca frica sa-i patrunda in suflet. Trebuia sa stea acolo fara sa scoata nici o vorba, dar putea fi linistit ca orice s-ar fi intamplat, viata nu-i va fi in pericol.
Fiul de imparat care nu cunostea frica intra fara grija in castel. La miezul noptii izbucni o harmalaie mare si din toate colturile iesira niste dracusori, care se prefaceau ca nu-1 observa si vorbeau tot timpul cu cuvinte foarte urate despre un eventual intrus, ca la urma sa sara asupra fiului de imparat, lovindu-1 si chinuindu-1. El insa nu scoase nici macar un suspin. Spre dimineata, dracusorii disparura, iar frumoasa fecioara obloji ranile fiului de imparat cu apa vie, pana ce el simti ca isi recapata forta. Cand ea pleca, fiul de imparat vazu ca picioarele i se albisera de-acum.
In noaptea urmatoare, dracii venira din nou si il batura si mai rau, incat trupul i se umplu de rani. Dar cand totul se linisti, veni iarasi fecioara cu apa vie; si cand pleca, fiul de imparat observa ca ea se albise si mai mult. Nu mai avea de indurat decat o singura noapte, dar aceea a fost cea mai rea. Ceata de diavoli sosi din nou, toti dracii scoteau urlete si-l chinuira pana ce i se opri rasuflarea. Dar el rabda totul fara a scoate o vorba. In sfarsit, dracii disparura, dar fiul de imparat zacea fara cunostinta. El nu-si putea deschide ochii atunci cand fecioara sosi sa-1 oblojeasca cu stropi de apa vie. Spalat cu apa, isi reveni insa dintr-o data si se simti mai puternic si mai vioi decat oricand inainte. Iar fecioara era acum alba ca
laptele si frumoasa ca soarele de pe cer.
„Ridica-te", spuse ea. „Vantura-ti sabia de trei ori deasupra scarilor, ca toate farmecele sa fie indepartate". El isi vantura sabia, si castelul scapa de vraja, iar fecioara era din nou ceea ce fusese, o fiica de rege bogata si frumoasa. Se asezara, mancara si baura, iar apoi facura nunta mare.
Subiect: Gradina visurilor noastre (Citit de 279179 ori)
