La rugamintea ta de a continua iata un raspuns, cam intarziat ce-i drept, dar astept cu nerabdare si o opinie, fie buna sau rea. Consider ca are legatura cu subiectul desi nu e continuare.
Toti se feresc de adevar in iluzia ca trebuie sa traiasca clipa prezenta, ca oricum sunt prea multe suferinte in lume, si trebuie sa stim sa si ne bucuram, sa radem. Nimic mai adevarat. Dar... care este pretul falsei fericiri? Ce dam in schimb? Viata ii izbeste intotdeauna pe cei care nu merita, pe cei slabi si blanzi.
E chiar un fapt contradictoriu. Lumea a cautat mereu sa se apropie de perfectiune- o lume mai buna in care toti sa aiba ce-si doresc, dar atunci cand se punea cu adevarat problema aducandu-se o solutie, refuza inventand motive precum, vremelnicia, situatia limitata a omului.
Ori chiar faptul ca fiecare individ in parte afirma : Si eu ce pot sa fac? Nu tine de datoria mea, cei pe care i-am pus acolo, i-am desemnat, pentru ce sunt? Ca sa ne manance nervii... ca sa ne dezmageasca...etc – ar putea fi un raspuns.... Dar noi suntem majoritatea si asta se uita totdeauna cand este convenabil. Cand trebuie luata atitudine, omul realizeaza ca de fapt, nu e chiar atat de rau si ca ar putea fi chiar mai rau. Si faptul asta e dovedit - puterea pe care o are fiecare din noi - tocmai prin decizia luata/ aproape le unison/ ca acel cineva sa ne reprezinte. Dar nu se tine cont ca nu poti cere sa fie perfect, mai ales ca sunt atatea responsabilitati iar poporul nu face nimic ca sa devina mai usoare. / cu o floare nu se face primavara/. Asta o zic constransa de faptul ca tindem sa judecam fiecare greseala, dar fara a lua atitudine. Cu riscul de a jigni, desi nu aceasta este intentia - cum este conducatorul, la fel si poporul. As mai avea ceva de zis aici dar mi-e teama sa nu exagerez, daca nu am facut-o deja, si din cate am inteles existe cateva subiecte tabu care trebuiesc respectate. Cine cunoaste putina istorie, observa ca trecutul nostru a fost marcat intotdeauna de aceleasi probleme. Imi lasa gust amar, ma simt neputincioasa,... Si ma doare, pentru ca marturisindu-mi aceste ganduri as fi sa zicem... stigmatizata sau doar neinteleasa. Si daca omul cu care discuti isi creeaza o opinie ce contravine convingerilor sale, a doua oara cand te intalnesti cu el te trezesti privit cu susceptibilitate, cum nu impartasesti aceleasi idei cu ale lui si ale majoritatii... Cumva, pana si aspectul asta a devenit lipsit de importanta pentru mine. Pana la urma fiecare isi urmeaza drumul lui, si sa stau azi sa regret ca nu am intrat in gratiile nu stiu cui, mi se pare absurd, pentru ca am constatat cu ceva timp in urma ca pot sa-mi ocup timpul cu alte lucruri mai importante sau doar ceva mai interesante. Si apoi, daca maine nu voi mai fi aici, viata va decide ca... mi-am indeplinit misiunea, ori voi decide ca locul meu e altundeva si ajung sa traiesc undeva unde nimeni nu vede pe nimeni, atunci ce rost a avut sa tin cont de modul in care apar in fata altora. Pot doar sa o privesc ca pe o experienta gen: "Uite, asa sa nu faci!" Eu nu fac altceva decat sa constat realitatea dintr-un punct de vedere obiectiv si poate ca ar fi fost mai bine pentru mine sa nu fi fost asa, pentru ca nu as mai fi fost nevoita sa duc povara propriilor ganduri. Dar nu-i nimic... ce nu te ucide te face mai puternic. Marele infaspuiri ale lumii nu le-a facut niciodat un singur om, nu... El doar a actionat prin puterea pe care altii i-au pus-o la dispozitie.
Cred ca am, scris putin mai haotic dar promit data viitoare sa-mi adun gandurile si sa am grija sa le ordonez. Imi cer scuze daca nu se ridica la nivelul asteptarilor
.
Subiect: Mare om, mare caracter. (Citit de 14776 ori)
