Interesante puncte de vedere.
Şi totuşi, trebuie să recunoaştem că percepţia frumosului e o chestiune absolut subiectivă. Concret, “Nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”. Eu, unul, nu includ în categoria (estetică) de frumos grotescul, deşi, şi urâtul – care e artă, cum bine spui – poate fi raportat la frumos, şi poate fi chiar catalogat drept frumos… De gustibus.
Nu ştiu exact unde şi cine mi-a mai pus în faţă acest citat din Allan Edgar Poe, şi chiar acest argument, al “setei fluturelui de noapte după stea”. Numai că observă, te rog, că această sete de lumină, specifică fluturelui de noapte (şi mai tuturor insectelor luminofobe), nu seamănă nici pe departe cu relaţia (subiectivă a) omului cu frumosul, care ţine de simţire, nu de instinct, ca-n cazul fluturelui…
E, într-adevăr, discutabil nu atâta frumosul din Natură (care nu suferă comentarii), cât mai ales “frumosul” din artă.
Dacă până-n revoluţie eram ahtiat după marile opere ale Renaşterii, şi mâncam, pur şi simplu, Istoria Artei, acum – poate şi unde mi s-au mai tocit sentimentele… artistice – am trecut pe planul N toată arta clasicilor picturii (ca să mă refer numai la pictură), pentru că, în comparaţie cu fotografia (în special cea digitală), pictura mi se pare de-a dreptul puerilă. Să-ţi explic. Până nu demult ascultam şi vedeam în fiecare seară show-ul pictură-muzică Vincent Van Gogh.pps (Microsoft Power Point Slide Show – compoziţie şi interpretare Don Mclean: “Storry, storry nicht…” – un segment de combinaţie pictură-muzică magistrală), care mă cufunda într-un sentiment de tristeţe acaparatoare, vecină cu disperarea. Contrastul între muzica şi interpretarea blândă a intrepretului, vizavi de picturile lui Van Gogh, atât de slabe, amestecate, în mintea mea, cu povestea vieţii acestui artist nefericit, mă topea, pur şi simplu, şi nu pentru că mă izbea cu frumosul picturii lui, ci al muzicii, care reuşeşte să pună în valoare nefericirea pictorului. Vreau să spun că nu eram mişcat de pictură, ci de muzică. Alţii, în mod indubitabil, îl pun mult în faţă pe pictor, şi-abia după aceea îl gratulează cu aprecieri modeste pe interpretul liedului, adică pe Don Mclean.
Spui că unii apreciază muzica atonală (de zgomote, pur şi simplu), ca şi pictura abstractă. E treaba lor. Mie nu-mi plac asemenea… “frumuseţi”. Eu nu includ urâtul, şi nici abstractul, în categoria frumosului. De pildă, sculpturile lui Brâncuşi nu sunt frumoase, după părerea mea, ci caută să exprime (şi reuşesc să exprime) esenţe, adică nişte noţiuni. Precum la şcoală, în clasa I, copiii desenează din câteva linii un pom, şi-i zic pom, tot aşa şi Brâncuşi a zis “Măiastra” şi toată lumea a luat-o drept “Măiastra” – o formă alungită a oului, care sugerează o pasăre (abia schiţată). Reprezintă “Măiastra” frumosul? Să fim serioşi!
…Îmi place de tine că – în calitate de Moderator General – cauţi să ne ridici mingea la fileu, că, adică, ne “scormoneşti” (ne “moşeşti” – cum spunea Socrate, care reuşea să scoată adevărul dirijând discuţia în aşa fel încât şi cel mai prost învăţăcel se dovedea a fi un înţelept), căci prin întrebarea ta (lansată cu oarecare naivitate): “Sau exista oare o frumusete in sine si separat o frumusete educata, conotata puternic social prin norme stabilite de schimbarile de curente estetice?”, mă sileşti să fiu franş şi să-ţi răspund că există numai frumuseţe în sine, celelalte frumuseţi fiind doar nişte convenţii (pe care unii le acceptă, iar alţii nu le acceptă)… Ca Frumuseţea să fie frumuseţe-cu-adevărat, trebuie să fie Natură, dar cum Natura nu poate fi făcută decât de Natură, Frumuseţea nu poate fi decât opera Naturii. Restul, adică imitaţiile, sunt convenţii, căci convenţii sunt, după opinia mea, şi operele marilor pictori. Între o frumoasă vie şi Gioconda (cea urâtă) alerg, şi nu doar eu, către frumoasa vie. Căci Natura e Dumnezeu şi numai Dumnezeu poate executa opere inimitabile (pictură, sculptură, muzică)…
Probabil că nu vei fi de accord cu mine, fapt pentru care las discuţia deschisă.
Subiect: Frumusetea (Citit de 7971 ori)
