Se poate sa strangi si altceva in brate, in sensul de care vorbea Iulian. Mie mi s-a intamplat de curand cu dansul. O singura data am mai simtit asta, acum ani buni, tot dansand, eu care nu sunt o dansatoare... nici pe departe.
Am fost de curand la o petrecere in care tot ce puteai face era sa dansezi si/sau sa bei. Cum de baut nu aveam chef in seara cu pricina, am ales dansul. Eu sunt in general destul de retinuta, nu ma exteriorizez prea tare, de aceea dansul pentru mine e un domeniu de care ma apropii greu, de multe ori prefer sa stau pe margine. In seara aia insa mi-a facut realmente placere. O placere deloc comuna (mie, mai ales), ivita cumva neasteptat, brusc, ca si cum tot ce conta in momentul ala era doar ritmul, nebunia, pasii care se asezau singuri.
Statul pe margine din trecut imi daduse numai un fel de intuitie, vazand dezlantuirea salbatica a altora, a unui fel de descatusare a simturilor (un fel de "dati-mi un trup voi, muntilor, marilor, dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia in plin"), dar nu o simtisem niciodata eu. Imi amintesc mai ales o piesa cu un ritm ciudat dar care rezona foarte fain in mine, a durat mult, se relua la nesfarsit aceeasi tema muzicala si la un moment dat am simtit cum aproape zbor. Nu mai exista nimic altceva decat dansul asta salbatic si pasii care se asezau singuri, cuminti, fara sa-i mai coordonez in vreun fel. Imi era imposibil sa ma opresc, simteam cum incep sa inteleg rosturile adanci ale lumii omului primitiv care alunga raul prin dans. Ritual uitat si regasit peste timp in chip
de uitare de sine. Parca lumea s-ar fi daramat si s-ar fi reconstruit prin ritmul talpilor care framantau cu o foame atavica de viata dalele de piatra.
Am prins acolo o clipa privilegiata, o forma inalta poate nu de perfectiune cum zice Iulian, dar de autenticitate incredibila. Eram eu, fara masti, fara temeri, fara jena. Nu stiu daca ritmul ala incredibil, muzica foarte foarte faina, seara, nebunia din jur au fost cele care au declansat simtirea, insa stiu ca am simtit cumva ce zicea Iulian, ca si cum, o clipa, Dumnezeu, de-acolo de sus, mi-ar fi zambit. Iar eu ii zambeam inapoi dansand.
O forma incredibil de simpla si de plina si cu miez de Uitare, de uitare a cotidianului si de rupere de lume, in cea mai frumoasa forma mai ales de Uitare de sine.