Cand strangi in brate muzica...

[viulian]

Acest post... sper sa fie unul din mai multe.. in care sa reusesc sa descriu aceasta admiratie fata de perfectiune, admiratie ce o regasesc mereu si o cultiv, si care ma face sa ma plec in fata existentei cu reverenta si uimire.

Perfectiunea pentru mine... reprezinta o dovada ca Dumnezeu exista. Sau poate n-am ales bine cuvantul 'dovada' - e cam stangaci - cred ca mai corect ar fi sa spun ca perfectiunea imi declanseaza o stare de admiratie si contemplare care cred ca scoate la iveala tot ce e mai spiritual... si de oriunde as fi cu gandul sau cu nervii, totul se aduna pentru ca imediat sa se imprastie.

In seara asta... ascultam o melodie faina.. nu vreau sa spun care, sau ce.. nu conteaza de fapt. O melodie care aproape ca ma face sa plang, ma stanjeneste putin doar familiaritatea cu ea - o ascult de mai multe zile asa cateva ore. Totusi, artistii astia, artistii astia mi se pare ca sunt mai aproape de Dumnezeu decat foarte multi altii care pretind ca ar avea dreptul sa fie. E acel ceva care te face sa rezonezi, nu din cauza vinovatiei sau milei sau compasiunii, si nu din cauza atractiei fizice... e ceva acolo.. acea recunoastere a perfectiunii (parca s-a mai discutat intr-un topic asta - nu mai stiu!), acel subiectiv, acel subiectiv care se muleaza pe tine asa cum poate nimeni nu s-a mulat vreodata decat poate la inceputul vreunei relatii nebunesti - ceva care iti vine in intampinare alergand si tu il recunosti ca fiind al tau, numai al tau... si ca timpul a stat in loc si tot exteriorul nu mai conteaza sau... conteaza doar pe post de martor, sau! poate pe post de receptor al iubirii din tine..

Perfectiunea asta, o gasii in seara asta in aceasta melodie.. Si mi-e teama putin de ea, ma face putin ignorant la suferinta altora - nu stiu daca e musai spiritual asta - nu cred ca e - e mai mult ingamfare poate superioritate ? Oricum.. habar n-am. Nu ma intereseaza, feeling-ul este fain..
Ma lupt de-o viata cu lumea imperfecta, si cred ca m-am cam saturat sa mai caut perfectiunea in oameni. Mai e o portita acolo, o speranta cred - dar nu stiu, mi-e frica, nu vreau sa ma gandesc la asta. Prefer muzica... Muzica e o bucatica de paradis, ceva care scoate la iveala tot ce e mai fragil, mai tandru.. Oamenii imi starnesc de obicei trairi cat se poate de diverse, dar muzica - aceea care iti ajunge la suflet - starneste mereu aceeiasi traire.. O constanta, o certitudine aproape..
O constanta care te face sa te pleci cu reverenta in fata celei/celui care stie ce simti, si sa recunosti cu toata taria ca da.. esti in acea stare.
Acea traire care te face sa visezi - sa dansezi, care mai are putin si te baga cu nasul in propriul suflet.. si de atata apecat sa te dai peste cap plin de emotie si plutire.

Ma opresc aici... deocamdata..

[Lorelei]

Se poate sa strangi si altceva in brate, in sensul de care vorbea Iulian. Mie mi s-a intamplat de curand cu dansul. O singura data am mai simtit asta, acum ani buni, tot dansand, eu care nu sunt o dansatoare... nici pe departe.

Am fost de curand la o petrecere in care tot ce puteai face era sa dansezi si/sau sa bei. Cum de baut nu aveam chef in seara cu pricina, am ales dansul. Eu sunt in general destul de retinuta, nu ma exteriorizez prea tare, de aceea dansul pentru mine e un domeniu de care ma apropii greu, de multe ori prefer sa stau pe margine. In seara aia insa mi-a facut realmente placere. O placere deloc comuna (mie, mai ales), ivita cumva neasteptat, brusc, ca si cum tot ce conta in momentul ala era doar ritmul, nebunia, pasii care se asezau singuri.

Statul pe margine din trecut imi daduse numai un fel de intuitie, vazand dezlantuirea salbatica a altora, a unui fel de descatusare a simturilor (un fel de "dati-mi un trup voi, muntilor, marilor, dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia in plin"), dar nu o simtisem niciodata eu. Imi amintesc mai ales o piesa cu un ritm ciudat dar care rezona foarte fain in mine, a durat mult, se relua la nesfarsit aceeasi tema muzicala si la un moment dat am simtit cum aproape zbor. Nu mai exista nimic altceva decat dansul asta salbatic si pasii care se asezau singuri, cuminti, fara sa-i mai coordonez in vreun fel. Imi era imposibil sa ma opresc, simteam cum incep sa inteleg rosturile adanci ale lumii omului primitiv care alunga raul prin dans. Ritual uitat si regasit peste timp in chip
de uitare de sine. Parca lumea s-ar fi daramat si s-ar fi reconstruit prin ritmul talpilor care framantau cu o foame atavica de viata dalele de piatra.

Am prins acolo o clipa privilegiata, o forma inalta poate nu de perfectiune cum zice Iulian, dar de autenticitate incredibila. Eram eu, fara masti, fara temeri, fara jena. Nu stiu daca ritmul ala incredibil, muzica foarte foarte faina, seara, nebunia din jur au fost cele care au declansat simtirea, insa stiu ca am simtit cumva ce zicea Iulian, ca si cum, o clipa, Dumnezeu, de-acolo de sus, mi-ar fi zambit. Iar eu ii zambeam inapoi dansand.

O forma incredibil de simpla si de plina si cu miez de Uitare, de uitare a cotidianului si de rupere de lume, in cea mai frumoasa forma mai ales de Uitare de sine.

[Lorelei]

PS. Acum am vazut ca e "colt de jurnal". Ma iarta, Iulian, ca mi-am bagat nasul in jurnalul tau. Daca crezi ca e mai bine asa, pot initia alt post. Era insa foarte aproape de ce am citit aici.

[viulian]

Cred ca azi am vazut paradisul. Am vazut doar. Am tanjit sa fiu parte din el, oh, va trebui sa fac asta odata.

Despre ce e vorba ? Un catamaran urias, cu un super sistem audio, incarcat de oameni care pleaca in larg sa se distreze si sa asculte muzica la maxim - noaptea. Si cand opresti muzica, nu se mai aude nimic. Si nu stiu daca e vorba de abundenta aici, de banii pe care trebuie sa-i ai ca sa poti inchiria un asemenea catamaran, despre banii cu care se cumpara bautura folosita o parte ca sa ii 'uzi' pe ceilalti, sau despre DJ-ul inchiriat pentru o noapte, sau daca e vorba de libertatea pe care o simti datorita faptului ca-ti permiti sa faci astea, sau daca e cine stie ce traire catarhica in grup, sau ... o fi vorba de linistea marii cand opresti brusc muzica ? Sau ... de perfectiunea ingineriei care pot sa faca si catamaranul si boxele si lumina pe mare, si toate cele ?

Sau ceva, cate putin din toate la un loc ? Cred ca e mai mult o invidie insa ... invidia ca eu nu imi permit asa ceva. Lux, calm si voluptate. Eu trebuie sa muncesc. Si n-am cum, sa ma sui a 100-a zi consecutiva pe vapor si in loc sa ma gandesc ca aoleu cu ce platesc taxele, creditele, aoleu masina, aoleu service-ul, aoleu casa, aoleu munca, aoleu sefu, aoleu prietena, pur si simplu sa ma sui pe vapor si sa ingenuchez, si sa incep sa plang de fericire ca nu am parte de toate disperarile vietii.

Asa ca am ce munci!