Am raspuns candva la o provocare a lui Joey apropos de manele, scriind un fel de articolas sau cum sa-i zic... Il reproduc aici. Vei gasi in el argumentele pe care le ceri.
Există în ultima vreme un fenomen aproape alarmant care se manifestă cu virulenţă şi cu ostentaţie peste tot în jurul nostru: fenomenul manele. Manelele ne-au invadat nu numai casele de discuri, magazinele de muzică, programele televizate (până şi emisiuni de tip talk-show), posturile de radio, dar până şi intimitatea propriei case în care nu se poate să nu auzi măcar din când în când acordurile „suave” ale manelelor pe care le ascultă vecinul cu toată puterea pe care i-o permite staţia de amplificarea cumpărată special pentru Adi, Guţă şi Sorinel.
Fenomenul în sine n-ar fi atât de deranjant dacă s-ar manifesta numai temporar (poate vă amintiţi moda câtorva veri în care tot ce auzeam de dimineaţa până seara era „La mare / la soare / fetiţele sunt goale” – care a trecut aşa cum a apărut). Însă ceea ce este îngrijorător este longevitatea manelelor, la care se adaugă o proliferare aproape exponenţială a „concertelor” de manele cu săli arhipline şi a discurilor vândute.
Ei şi? Veţi spune? Au existat şi rock-and-roll-ul, şi jazz-ul, şi rock-ul „supărat”, punk-ul şi mai nou house, hip-hop etc. Da, au existat şi mai există. Departe de mine gândul de a face un proces de intenţie unui anumit gen muzical în pofida altuia. Moda se schimbă şi latinul spune că „de gustibus non disputandum”. Însă fenomenul manelelor este unul îngrijorător prin aceea că impune drept valori kitsch-ul şi prostul gust, lipsa crasă de profunzime în gândire şi în simţire şi o sub-mediocritate frizând retardarea.
Manelele au fost acuzate – şi uneori pe nedrept – de vulgaritate şi obscenitate. Adevărul este că majoritatea manelelor şi – poate cel mai important – manelele de succes nu au conţinut nici vulgar, nici obscen, ci pur şi simplu o tematică extrem de facilă şi de siropoasă care merge de la tânguirea patetică a bărbatului după o iubire pierdută la blestemarea propriei soarte şi la gânduri de răzbunare. În versurile manelelor transpar o gândire profund rudimentară şi un grobianism cras. Ceea ce doare nu este faptul că versurile sunt proaste (e plină lumea de versuri proaste, azi tot românul e poet), ci faptul că asemenea platitudini trec drept esenţe ale simţirilor profund umane. Şi la acest lucru contribuie fără îndoială în primul rând mass media.
Amploarea mediatică a fenomenului este de blamat şi de sancţionat public. Justificări de genul „asta se cere”, „asta se vinde” sunt cu atât mai condamnabile cu cât media sunt cele care formează într-o anumită măsură gustul publicului. Am intrat cu toţii într-un cerc vicios din care este aproape imposibil de ieşit. Principiile economiei de piaţă aplicate la spiritul concurenţial care în media se manifestă în puncte de audienţă conduc la o supralicitare şi supravalorizare a manelelor prin frecvenţa cu care sunt difuzate şi prin fervoarea cu care sunt promovaţi autorii lor.
Este – cred – de datoria fiecărui român care are un minim respect pentru cultură în toate manifestările sale să dezavueze acest tip de sub-muzică şi să militeze pentru îndiguirea fenomenului în mass media. Gusturile nu se discută şi vor exista întotdeauna oameni care să aprecieze orice tip de manifestare pseudoartistică de gust cel puţin îndoielnic şi de o platitudine îngrijorătoare, uneori oameni de bună credinţă şi de o oarecare pretenţie intelectuală. Însă pericolul mare este acela ca cei care sunt în formare, adolescenţii, tinerii, cei care îşi caută acum valorile ajung să creadă că manelele sunt muzică şi încă de calitate, să crească având senzaţia că valorile vulgului sunt şi ale lor. Pericolul care pândeşte societatea românească este trivializarea până la o limită inacceptabilă a gustului public şi a valorilor promovate prin mass media.
Subiect: Subiecte interesante (Citit de 15242 ori)
