Dacă priveşti în jurul tău cu ochii sufletului, rămâi surprins cât de mult s-a decolorat lumea sufletelor noastre…şi cât de slab i-a devenit parfumul!
Şi atunci nu poţi să nu te întrebi cum oare am reuşit sa ne îndepărtăm atât de mult de omul din noi , aceea parte zămislită cu atâta dragoste şi dăruire de către Dumnezeu.
Îi scriam odată unei prietene, că de cele mai multe ori, fericirea devine un banal paradox…toţi o căutăm cu disperare dar atunci când o întâlnim o ocolim cu diplomaţie,invocând tot felul de motive:,,nu era ceea ce-mi doream…”, ,,aştept ceva mai bun…”, meritam mai mult…”,şi exemplele pot continua. Realitatea este însă cu totul alta,renunţam să trăim fericirea nu din cauza unor astfel de motive , ci pentru ca nu avem curajul să o trăim…
E mult mai uşor să ne plângem în fiecare clipă nefericirea şi nedreptatea acestei vieţi , decât să accepţi fericirea unei clipe…aşa te contopeşti cu ceilalţi , acceptând rolul care ţi se oferă in piesa unei banale existenţe. Nu ai nevoie de prea mult efort să joci un asemenea rol ,actorii seamănă atât de mult unii cu alţii încât inerţia devine mecanismul maşinii lor, într-un scenariu pe cât de banal , pe atât de uzat!
Cineva spunea că Dumnezeu e fericirea supremă. Dacă privim din alt unghi această afirmaţie ,putem compara fericirea cu Dumnezeu…e la fel de impalpabilă şi pentru a o putea simţi trebuie mai întâi sa credem în ea, în lipsa oricăror dovezi senzoriale sau perceptuale. Pe Dumnezeu Îl purtăm cu toţii in sufletele noastre, fie că, conştietizăm sau nu acest lucru. Misiunea noastră e doar de a-L redescoperi …la fel e şi cu fericirea. Ea e acolo în sufletele noastre , şi ar fi nevoie doar de un minim efort de a o descoperi , cu toate acestea ea rămâne în continuare la rangul de ideal.
De cele mai multe ori lipsa fericirii o plasăm în sânul divinităţii , fără a ne da seama că dacă e cineva responsabil de lipsa ei , atunci aceea suntem noi .
Spuneam la început ca e uimitor cât de mult ne-am depărtat de ceea ce înseamnă cuvântul om . Fiind prinşi în şuvoiul evoluţiei , încercăm să ajungem super oameni…rolul de simplu om devenind mult prea uzat pentru o specie atât de evoluata ca noi! Aşa că încercând să fim super oameni nu mai avem nevoie de fericire ci de super fericire. Am clădit astfel o definiţie mai complexă acestei trăiri ,încât acum pentru a fi fericit ai nevoie de adevărate minuni în viaţa ta .Lucrurile simple , chiar dacă sunt minunate, nu se mai încadrează în definiţie , iar lumea nu-ţi recunoaşte fericirea…
Există nişte versuri ale unui cântec care mie-mi place tare mult , şi care se referă la ce înseamnă o minune:,,minunea e ca o umbră; e mereu lângă tine dar de multe ori nu o vezi, aşa că ceea ce trebuie să faci dacă ai norocul să întâlneşti o minune, e să priveşti la soare măcar o dată pe zi…”
Subiect: Despre fericire si neputinta de a o trai... (Citit de 12195 ori)
