sunt deacord cu tine iulian dar...daca nu ne-am dori niciodata mai mult?...daca mereu am fi multumiti si impacati cu ceea ce am facut?...daca chiar daca am pierdut o zi, o sapt, o luna complet aiurea nu ne tragem singuri putin de urechi?....cum am putea avansa?...cum am putea face ceva vreodata?...asta nu inseamna plafonare?...nu inseamna sa ne multumim cu minimul necesar din partea noastra?...nu inseamna o limitare mult sub fortele noastre?...
Depinde cum privesti cred. E ca si cu speranta. Poti spune ca daca nu mai speri esti mort sau... poti spune ca daca nu mai speri te-ai eliberat de dependenta deci.. cat se poate de viu.
Avansarea asta.. pe de o parte poate fi privita drept avansare, dar pe de alta parte poate fi privita si ca alergatul dupa propria coada - dupa ani si ani descoperi ca nu s-a schimbat nimic, tot tu ai ramas.
Plafonarea... da, dintr-un punct de vedere se poate spune ca te plafonezi, dar din alt punct de vedere incrementele mici, cresterea de la 95% la 95.01% e ca si inexistenta. Nu e o revolutie, un insight puternic, schimbare cu 180 de grade. Poate fi doar o agonie continua, o alergatura - mai mult epuizare decat calitate.
Adica da, perfectionarea diamantului cu o gramada de timp pierdut in a-l aduce la perfectiune e facuta totusi de artisti, de experti. Care au invatat asta de la inaintasii lor si asta fac zi de zi.
Dar perfectionarea umana.. e facuta de noi asupra noastra, noi care mereu descoperim prima data ce e de facut in situatia X. Suntem mereu ucenici in ale noastre - deci.. cam greu perfectiune cu munca sustinuta. Poate cel mult o masca, dar daca e un 'expert' sa-si bage nasu si sa investigheze ce am facut - sunt convins ca ar descoperi o gramada de hibe, de imperfectiuni, cu toate ca na - s-ar putea sa avem ideea ca suntem din ce in ce mai buni.
Pe scurt, perfectionarea nu are nimic rau in ea, dilema este de fapt daca produce schimbari bune si rezistente testului timpului, sau sunt doar beneficii pentru egoismul imaginii de sine. Aici fiecare trebuie sa isi dea seama..