copacul meu

[amelie]

cerul inalt ca o bolta de catedrala parea alb asemeni zapezii ce invaluia pamantul.Intr-o casuta izolata undeva, in imensitatea acestui spatiu, ca o perla ratacita pe fundul marii, ei doi s-au ascuns de oameni. Barbatul i-a oferit inainte de prima lor atingere, aripi mici, simbolice, dar practic inutile. Nu avea nevoie de ele pentru ca aripile lui mari, atunci cand se desfasurau ca un evantai urias, o purtau si pe ea cu forta si siguranta printre astri si nori. Ii era suficienta credinta in cinstea iubirii lui pentru a pluti mai sus si mai departe decat putea el zbura. Imaginatia ii compunea vise in care se afunda uitand de timp. Ridicarea dincolo de tot ce putea fi vazut, a fost clipa izbucnirii primului scancet care a tasnit dintre ei, fiind masura si adevarul iubirii lor. Efluviile pornite din casuta nestiuta- perla ratacita pe fundul marii- ii intorceau din drumurile lungi, extenuante. Uneori, obosit isi ascundea capul in moliciunea aripilor lui mari plutind fara directie. Intr-o zi si-a oprit zborul intr-o poiana stropita cu flori ce irizau, vrajind aerul incarcat cu miros de padure si singuratate. Scancetul ramas in mintea lui s-a estompat, apoi a disparut , sters de vibratiile rupte din freamatul frunzelor si trilurile pasarilor. S-a scufundat in reverie, leganat de iarba despletita, care-i oferea mangaiere si nu cerea iubire. Uitarea fara timp i-a furat aripile...Dincolo de geam , intre peretii casutei ramasa pe fundul marii, ea l-a asteptat fara timp, a cercetat vazduhul si-a ascultat mutenia zilelor si-a noptilor intrerupta de scancet, de adevarul iubirii pierdute.Privirea , in care scanteile sperantei s-au topit,i s-a indreptat spre pamant si dincolo de un rau care-si unduia albia spre orizont, a zarit stand infipt un copac singuratic. Se desena mandru pe cerul albastru, infasurat in scoarta lui solzoasa, ca o platosa veche. Pleoapele i s-au zbatut precum aripile pasarilor ce se lovesc de un obstacol nevazut, apoi ochii i s-au fixat din nou pe ceea ce parea infipt acolo de la inceputurile lumii. Si a stat asa fara sa faramiteze timpul si a vazut ca el, copacul, este mereu acelasi...ca nu se usuca si ca nu-l atinge capriciul vremii...ca sfideaza cerul si pamantul.S-a simtit atrasa de forta lui si s-a hotarat sa ajunga la el, sa strapunga cerul care-l invaluia, sa-si lipeasca obrazul obosit pe coaja lui aspra, sa-i ofere lacrimile ei ce concentrau povestea unei infrangeri si sa-i cerseasca o parte din puterea lui pentru a putea transforma scancetul din casa, in gangurit si zambet...
 ( Va urma)

[amelie]

...fara efort a parasit geamul, a privit mult in urma pana ce scancetul a incetat, a luat aripile prafuite  ca un dar nedaruit si a pornit in directia lui,intr-o dimineata ascunsa in neguri. Ajunsa la rau a aruncat penele ingalbenite, una cate una, descompunand simbolul unui miraj. Inainte de a pasi pe primul bolovan a mai privit o data cerul a carui opacitate cenusie a ametit-o si inchizand ochii a inceput traversarea....cand talpile au atins asprimea bolovanului   s-a simtit derutata si doborata de oboseala timpului nenumarat , s-a frant ranindu-se, in ingenunchiere. Infiorata de aerul rece al diminetii, lacrimile uscate de vreme i-au orbit din nou privirea, apoi au picurat in apa care clipocea in jurul bolovanului, absorbindu-le preocupata, prefacandu-le ca le dilueaza, sperand in reantinerire. "Ramai, ramai! Eu am sa incerc sa-i netezesc fata. Am experienta anilor!" . Si cum timpul trecea, inaintea puterii apei, si ranile ei s-au adancit, s-a ridicat dreapta si a privit din nou sincolo de rau, si-a prins iarasi forta pentru continuarea traversarii. Fara sa clipeasca, fixand copacul a pasit pe alti trei bolovani care numai la atingerea ei s-au sfaramat...s-au rostogolit...s-au afundat in malul apei, ce jubila, martora a spectacolului impurificarii pentru purificare..."Frange-i daca poti si poti mai repede ca mine. Ai inca forta! mie imi trebuie timp".Atunci susura indulcindu-si clipocitul si isi sublinia prezenta aruncand stropi reci in jur. "Nu vreau nimic de la ei, ci numai sa-mi serveasca drept punte spre copacul imbratisat de cerul fara stele!" isi arunca ea gandul in valurile agitate, neputincioase, dornice de razbunare in virtutea unor visuri pierdute. A pasit hotarata mai departe, atrasa de statornicia copacului, simtind ca acesta ii tranforma gandul in ecou ce razbate ca un cantec de alinare pentru scancetul ramas in casuta parasita. Bolovanul pe care s-a sprijinit acum era neted si placut. A incercat sa se odihneasca pe el fara sa se mai franga.Avea nevoie sa-si vindece ranile."Te opresti prea mult!"susura apa nemultumita ca aceasta se ridica prea sus si o priva de spectacol. A inceput sa se agite in jurul bolovanului si chiar sa se intoarca din drumul ei pentru cateva clipe pana cand , triumfatoare, i-a descoperit o fisura."Ce-ai sa faci cand va crapa?Te-ai odihnit destul!" Picaturi reci au improscat femeia care nu putea intelege cat poate sa insemne "destul" atunci cand vrei putere pentru a uita ca undeva este o casuta ca o perla ratacita pe fundul marii, unde nu mai putea fi nimic pur si departe de ea cineva cu aripi mari frante , o ocoleste.( Va urma)

  [/color] [/i][/b]

[amelie]

gandurile tesute din borangic fin si durabil i-au prelungit popasul, estompand credinta in copacul viguros care o chema pe celalalt mal.Daca el nu era decat un miraj?Cum va fi intoarcerea? Apa ranita de secretul gandurilor femeii se zbatea, stropea , clipocea, neizbutind sa priceapa indeciziile din momentele de cumpana, cand sufletul rataceste departe de trup, intre trecut si  viitor, ocolind prezentul. Si-atunci i-a aparut in drum o suprafata stralucitoare care parea ca-i intuieste temerile de a se sprijini pe ea. "Lasa-ti gandurile sa-ti treaca prin mine! Nu le voi transmite apei ci le voi reflecta spre inaltimi, te voi ajuta sa le comunici celor ce vor fi in stare sa le inteleaga. Iti va fi mai usor sa traiesti dupa ce te vei descarca de balastul lor" parca spunea fata lui indreptata spre soarele din care emana caldura curata a zilei.Acest popas nu al trupului, ci al gandului, i-a intarit credinta in existenta copacului solitar, proiectat pe cerul de un albastru etern.. Cu forte noi, fara a multumi apei c-a insotit-o in traversare - o rasplatise din plin ca n-o alungase in momentele nestapanirii ei- a saltat pe celalalt mal.Va ingenunchia din nou, nu in fata iubirii ci a puterii, pe care daca va fi nevoie o va cersi si daca ii va fi acordata, va sti ca viata va putea fi reluata, in casuta parasita intr-un fund de mare, si oriunde va fi, va crede in forta lui.S-a oprit scurt, simtind tensiunea pornirii si inspirand  adanc , cu trupul incordat, privind fix copacul, s-a lasat purtata pe calea sperantei, dorind un sfarsit de drum....dar ancora aruncata a fost prea slaba, pentru a se infige in trunchiul copacului.A pretins prea multe lacrimi pentru a oferi o farama de putere si lacrimile au asprit din nou chipul femeii.Umbrele amagitoare ale traversarii i-au indreptat pasii spre mal privind apa maloasa ce se legana plictisita, inaintand adormitor,apoi clipoci plina de speranta: " Nu-i timpul pierdut!Esti prea serioasa pentru aceasta lume. Vino la mine doar pentru o clipa. Incearca sa-ti diluezi gandurile si amaraciunea!" Ostenita si derutata de singuratate a coborat, dar malul rece a atins-o si infiorandu-se s-a retras speriata.Nu traversarile erau telul vietii ei.Ca floarea soarelui, si-a intors fata spre lumina, a parasit pentru totdeauna apa tulbure a raului si s-a indreptat cu noi sperante spre copac, in credinta ca acesta nu a existat numai in imaginatia ei....

[/color] [/i] [/b]