cerul inalt ca o bolta de catedrala parea alb asemeni zapezii ce invaluia pamantul.Intr-o casuta izolata undeva, in imensitatea acestui spatiu, ca o perla ratacita pe fundul marii, ei doi s-au ascuns de oameni. Barbatul i-a oferit inainte de prima lor atingere, aripi mici, simbolice, dar practic inutile. Nu avea nevoie de ele pentru ca aripile lui mari, atunci cand se desfasurau ca un evantai urias, o purtau si pe ea cu forta si siguranta printre astri si nori. Ii era suficienta credinta in cinstea iubirii lui pentru a pluti mai sus si mai departe decat putea el zbura. Imaginatia ii compunea vise in care se afunda uitand de timp. Ridicarea dincolo de tot ce putea fi vazut, a fost clipa izbucnirii primului scancet care a tasnit dintre ei, fiind masura si adevarul iubirii lor. Efluviile pornite din casuta nestiuta- perla ratacita pe fundul marii- ii intorceau din drumurile lungi, extenuante. Uneori, obosit isi ascundea capul in moliciunea aripilor lui mari plutind fara directie. Intr-o zi si-a oprit zborul intr-o poiana stropita cu flori ce irizau, vrajind aerul incarcat cu miros de padure si singuratate. Scancetul ramas in mintea lui s-a estompat, apoi a disparut , sters de vibratiile rupte din freamatul frunzelor si trilurile pasarilor. S-a scufundat in reverie, leganat de iarba despletita, care-i oferea mangaiere si nu cerea iubire. Uitarea fara timp i-a furat aripile...Dincolo de geam , intre peretii casutei ramasa pe fundul marii, ea l-a asteptat fara timp, a cercetat vazduhul si-a ascultat mutenia zilelor si-a noptilor intrerupta de scancet, de adevarul iubirii pierdute.Privirea , in care scanteile sperantei s-au topit,i s-a indreptat spre pamant si dincolo de un rau care-si unduia albia spre orizont, a zarit stand infipt un copac singuratic. Se desena mandru pe cerul albastru, infasurat in scoarta lui solzoasa, ca o platosa veche. Pleoapele i s-au zbatut precum aripile pasarilor ce se lovesc de un obstacol nevazut, apoi ochii i s-au fixat din nou pe ceea ce parea infipt acolo de la inceputurile lumii. Si a stat asa fara sa faramiteze timpul si a vazut ca el, copacul, este mereu acelasi...ca nu se usuca si ca nu-l atinge capriciul vremii...ca sfideaza cerul si pamantul.S-a simtit atrasa de forta lui si s-a hotarat sa ajunga la el, sa strapunga cerul care-l invaluia, sa-si lipeasca obrazul obosit pe coaja lui aspra, sa-i ofere lacrimile ei ce concentrau povestea unei infrangeri si sa-i cerseasca o parte din puterea lui pentru a putea transforma scancetul din casa, in gangurit si zambet...
( Va urma)