Mi-am propus intial sa scriu un topic de vreo doua pagini plin ochi de citate din ceea ce ati scris toti. Pana la urma am inteles de fapt care e "buba" acestui topic, ca nu are o perspectiva unitara. Unii vorbesc de libertatea religioasa, altii de libertatea la nivel ontologic, altii de libertatea ca valoare, deci dintr-o perspectiva axiologica, altii pur si simplu la nivelul simtului comun, ce le inspira ideea de libertate. Deci oricum nu putem impaca toate perspectivele pentru ca "ataca" acest concept din perspective diferite. Ar trebui, rand pe rand, sa ma situez in fiecare dintre acestea, ca sa pot contracara asa cum imi doresc. Si cum topicul a devenit extrem de lung si efortul de care vorbeam ar fi mult prea mare... am zis ca rezolv toate astea cu introducerea pe care tocmai am facut-o
Revenind la topic, pentru mine e un subiect foarte spinos, sau care ma apasa de ani de zile, dar dintr-o alta perspectiva (va vine sa credeti ca inca mai exista o alta perspectiva?): cat de liberi suntem de constrangerile sociale. Deci cumva o perspectiva psiho-sociologica. Cat de mult constientizam aceste constrangeri si cat de tare ne ingradesc libertatea? Detaliez.
O sa incep cu un exemplu banal si evident, ca sa fie limpede despre ce vorbesc. Relatiile de serviciu (sau de scoala). Sunt relatii sociale tipice daca vreti, in care purtam o mie de masti dintre care constientizam, poate, o suta. Raspundem politicos, ba mai si facem uneori complimente inutile, zambim inclusiv celor pe care nu-i suferim, ba chiar le si raspundem politicos (sigur, nu absolutizez, exista limite si limite...) etc etc. Stiu, n-avem incotro, dar nici macar lipsa asta de libertate nu ma sperie. Ce ma sperie este ca nu ne prindem. Intram atat de tare in rol incat ajungem sa credem ca noi suntem aia. Si nu suntem... Noua ne e gandul la ochii iubitei si la apusuri de soare, sau la chestiuni mult mai prozaice, insa avem visele noastre, nebunia noastra, toate sufocate de masca sociala a cotidianului. De cate ori nu v-a venit, satui de serviciu, sa va luati lumea-n cap si sa plecatiu unde vedeti cu ochii? Sa faceti o nebunie, sa indrazniti! Sa vagabondati! Dar nu am facut-o. Stim foarte bine de ce.
Un exemplu la fel de elocvent este de multe ori relatia cu parintii, care, tind sa cred, este cea care ne limiteaza cel mai mult. Pana cand intr-un final invatam, cu greu, sau poate niciodata, sa iesim de sub tutela lor si sa indraznim sa fim noi. Nu ma refer la raportarea la parinti ca la o autoritate (desi si de asta e foarte greu de scapat), ma refer la a "scapa" de parintii "din interiorul nostru". Cei care parca ne privesc permanent peste umar dezaprobator de cate ori facem ceva care stim ca nu le-ar conveni. Si din nou, teama mea cea mai mare este ca nici macar nu suntem constienti de asta. De exemplu o fata crescuta intr-un mediu strict, invatata de mica "ce e bine si ce e rau", invatata ca sexul este ceva tabu, ceva care nu se face decat dupa ce te casatoresti etc etc cu greu va ajunge vreodata (daca va ajunge) sa fie libera sexual (nu ma refer la desfrau, sa fie limpede!), in sensul de a se simti libera sa se manifeste sexual cum SIMTE, nu cum TREBUIE. Va fi permanent obsedata de ideea sexului ca pacat, va fi "rupta" in doua intre dragoste si datorie etc etc. Deci ori va ajunge o frustrata, prinsa intr-o eterna drama a culpabilitatii, ori se va revolta si va cadea in extrema cealalta (a face fix pe dos), devenind o desfranata (ceea ce e departe de a insemna libertate: a face conform unui model sau fix pe dos denota aceeasi lipsa de libertate, libertatea inseamna a nu tine seama nicicum de model).
Inca un exemplu si inchei. Cati dintre noi nu s-au complacut macar o data in viata intr-o relatie care nu mai mergea de mult, dar care era dezirabila din punct de vedere social: iubitul / iubita pe care l-au visat parintii, cult, cu facultate, job bine platit, statut social inalt, pe scurt... ce poti cere mai mult? Ummmm... poate dragoste? Poate un strop de fericire? A nu! Dar ce, ti s-a urat cu binele? Asa incat mergem mai departe, ramanem in relatie, ba mai mult decat atat, si aici e nebunia cea mai mare!!! ne convingem ce relatie minunata avem, numai si numai pentru a elimina disonanta cognitiva care se naste in noi.
In fine, pe scurt, ca sa nu mai aberez, vorba stiu eu cui, pe mine libertatea ma obsedeaza la nivel de recunoastere, la nivel de intelegere de sine in primul rand. Constrangeri vor exista tot timpul, constrangeri sociale cu atat mai mult, exteriorul ne va limita permanent, ca o vrem, ca nu o vrem, ceea ce putem insa face este sa constientizam limitarile, lanturile, sunt sanse mari sa scapam macar de o parte din ele astfel.
Subiect: Da-ne "libertate" Doamne! (Citit de 14834 ori)
