Exista oare altruism pur, dezinteresat? Putem face ceva fara absolut nici o satisfactie personala? Inclin sa cred ca nu. Cele mai multe acte aparent dezinteresate se justifica prin nevoia de imagine de sine (in ochii celorlalti si mai ales in propriii ochi). Incet incet am ajuns la concluzia ca absolut toate actiunile umane asa zis altruiste au la baza o cu totul alta explicatie. Nu exista altruism dezinteresat, pur.
Chiar si actele gratuite (in sensul gidian) au la baza un acelasi mecanism. Care tine de imagine. totul incepe cu imaginea in fata celorlalti: ceilalti trebuie sa ma vada ca fiind bun, altruist, generos etc etc, pentru ca de aici voi avea o multime de satisfactii. Sigur, toata strategia este una inconstienta, nu premeditata. Apoi incet incet devine un automatism si actionam crezand chiar ca asa suntem: generosi, altruisti etc. Dupa care, cred, treapta urmatoare, tine de imaginea de sine. Nu stiu daca asta tine de o forma de narcisism, asa imi pare, insa nu putem accepta ca tot ceea ce facem are la baza egoismul (care nu cred ca e un lucru rau) care se trage din doua lucruri de baza: instinctul de supravieturie si nevoia de securitate.
Dupa care lucrurile se nuanteaza si devin nevoie de fericire, sau macar de absenta nefericirii si incepem sa ne construim mecanismele de aparare. din ce in ce mai sofisticate.
Pe scurt, nu exista altruism in forma pura, ci numai propria noastra forma de a face pace cu noi insine. Daca la toate astea se mai adauga si ceva religie, ghiveciul este complet pentru ca apare in plus sentimentul acut al vinovatiei si speranta obsesiva a mantuirii.
PS. Precizare mica-mica. Prin egoism nu inteleg acte egoiste, ci ma refer la imboldul care duce la asa zisele acte altruiste. Deci nu contest existenta actelor altruiste, ci cred ca nu pot accepta ideea de a face ceva fara sa obtii ceva cat de mic in schimb. (nu de la celalalt, celalalt nu are ce sa-ti dea, ci din ceea ce reprezinta fapta ta pentru tine si pentru ceilalti)