suntem singuri, iremediabil de singuri

[DIANA]

Se pare ca e destul de clar: suntem oameni si avem nevoie de oameni. As vrea sa va intreb ceva: cat si ce "investiti" in oameni, de teama de a nu ramane singuri? Cat va sacrificati pentru a va face loc printre ei? In general prietenia de orice gen trebuie mentinuta. Ce face ca o asemenea relatie intre oameni sa dureze? Merita efortul? Unii spun ca orice prietenie duce la rau. Altii sunt ceva mai profunzi si spun ca oamenii nu te pot dezamagi decat daca astepti ceva de la ei. Si atunci ce se intampla cu prietenia adevarata, cu prietenii adevarati de care am auzit atatea povesti? Astept pareri!

[Iosif]

Intr-adevar, prietenia adevarata e atunci cand dai fara sa ceri prea mult in schimb, daca cel de langa tine face la fel inseamna ca sunteti prieteni (aman2).

[androgin]

Si de asta imi permisesem sa incit discutia, mie nu mi-e frica sa ma joc cu logica si ratiunea atata timp cat am un ochi si pentru latura mea spirituala. Testam sa vad ce si cum se spune, dar vad ca majoritatea se apara.. n-a vrut nimeni sa-mi explice ce e cu omul si cu singuratatea si interdependenta dintre ele, asa cum cat de cat am incercat eu sa explic mai sus.

viulian, sicer iti spun ca nu am sesizat sa ne fi inaintat o astfel de intrebare...cine stie, poate spiritul meu de observatie a inceput sa paleasca...mi se pare totusi ciudat ca acelasi lucru sa se fi intamplat tuturor celor antrenati de acest topic 

e bine ca te joci...e rau ca o faci cu imprudenta!...nu spun  mai mult pentru a evita ceea ce ar putea fi considerat un atac la persoana...

in ceea ce priveste proaspata ta intrebare, este sau nu singuratatea un atribut uman?, trebuie sa recunosc ca mi se pare una dintre cele mai surprinzatoare...nu m-as fi gandit nici in ruptul capului sa abordez problema asa cum ai facut-o tu...sau mai bine spun n-as fi indraznit. iti datorez asadar respectul cuvenit pentru curajul dovedit!
si totusi, nu vad cum cineva poate considera singuratatea o stare exterioara omului... se poate spune, cel mult, ca este una dintre acele trairi declasnate in anumite circumstante si cred cu tarie ca nu exista om care sa nu fi simtit fiorul singuratatii macar o data in viata. nici macar acei oameni deosebit de spirituali pe care i-ai dat exemplu nu se poate sa fi fost scutiti de asta...admitand ca n-au cunoscut singuratetea am pune la indoiala insasi statutul lor... cum poti dvenei un om deplin daca nu ai cunoscut si solutionat toate trairile fiintei umane? acesti oameni pot fi considerati, cel mult, exceptii de la regula, ceea ce nu conduce la anihilarea ei.

ideea de singuratate este o derivatie fireasca a conceptului de individualitate, care se aplica exclusiv omului ca factor al societatii.
cert este ca nu poti nega existenta singuratatii si faptul ca apartine oamenilor ca specie. se poate spune deci ca singuratatea este innascuta, ca face parte din bagajul nostru genetic. 

astept comentarii.
numai bine!

[viulian]

androgin

In legatura cu intrebarea mea initiala, ai dreptate, nu se vede clar cu toate ca eu cam asta incercam sa aflu..
singuratate <=> omul e om in raport cu oamenii. Si eu puneam intrebarea cum poti axiomatiza omul e om numai in raport cu oamenii, si sa obtii astfel trecerea la singuratate.

Multumesc pentru respectul pentru curaj si pentru ca nu m-ai atacat la persoana. Te respect si eu pentru asta 

Despre daca singuratatea e sau nu un atribut uman, mai as avea cateva completari de facut:
- EU-ul nu exista cand te nasti. Nu exista o personalitate, un caracter format atunci. Si totusi omul ala mic, bebele, el exista foarte bine. Insa nu stie sa comuinice verbal, nu a fost inca la gradininita sa aiba prieteni.. nu a devenit un factor al societatii. Inseamna asta ca este mai putin om pentru ca inca nu a intrat in raport cu alti oameni ? Pentru ca este doar alaptat, dar asta nu-l face musai om. Orice mamifer e alaptat (cred? oricum, nu conteaza), nu ? - Dar totusi e OM!
- EU-l acesta apare in timp.. Si nu apare dintr-o data. Bebelusul invata mai intai ca exista si ceilalti (mama, tata), apoi invata ca jucariile sunt ale lui (si urla daca vrei sa i le ei - aici deja incep sa se puna bazele eului - dar inca nu stie ca are doar jucariile lui, nu si pe cele ale altor copii sau cele din vitrine.
El le vrea pe toate, incepe sa se defineasca prin cele ce sunt ale lui. Mai tarziu invata si granitele, si devine constient de el. Atunci s-a format deja baza personalitati.. se va ajusta in timp, dar raportarea la lume si la ceilalti ramane ceea ce s-a invatat pana acum.
- EU-l nu exista pana cand interactiunea cu ceilalti nu exista, pana cand granitele nu se definesc. EU-l e cel care incepe sa se simta singur si abandonat atunci cand parintii pleaca, etc.. Singuratatea apare odata cu aparitia EU-lui..

Din acest punct de vedere - singuratatea e un atribut al evolutiei umane. Insa misticii de care ziceam, ei renunta la acest EU, transcend limitarile impuse de societate si isi regasesc acea stare intitala, regasesc adevarul.

Si de aceea zic - din acest punct de vedere - singuratatea nu e un atribut uman innascut. El apare pe parcurs, si ar trebui sa dispara tot pe parcurs (nu prin inconjurarea de obiecte si posesiuni materiale, sau prieteni sau etc ci altfel).
Cine si-o asuma ca fiind implicita, nu va trece de ea niciodata, va ramane mereu in bucla... luptandu-se, razvratindu-se, protestand sau acceptand, relaxandu-se cu ceilalti pe care ii cauta, si disperand fara ei, dar va fi mereu o lupta.
La ce bun atata risipa ? Doar pentru ca se pleaca de la premiza implicita ca nu ai cum sa scapi de singuratate ? Mi se pare o energie consumata aiurea.. Da, treci prin toate starile, treci prin toate extremele, dar la un moment dat......

[androgin]

despre termenul de "persoana" se spune ca este corespondentul in plan social al termenului de "individ"...asta inseamna ca reprezentantul oricarei alte specii decat cea umana, nu poate fi numit "persoana". in acelasi timp se mai spune ca nu se poate atribui aceasta denumire decat acelor oameni normal dezvoltati din punct de vedere psihic...care va sa zica, termenul nu se aplica copiilor la nastere sau bolnavilor psihic(in cazurile patologice, desigur). inseamna oare asta ca nou-nascutii si bietii bolnavi nu sunt oameni? nu! categoric nu! aici sunt deci de acord cu tine.

e adevarat ca personalitatea nu este innascuta...este, fara doar si poate, o structura hipercomplexa, ce se formeaza in timp sub actiunea a numerosi factori. exista insa anumite predispozitii latente care intra in structura personalitatii...este vorba chiar de acel "bagaj genetic" de care iti vorbeam...iti vine sa crezi sau nu, anumite aspecte ale personalitatii tale le-ai mostenit de la inaintasii...trasaturi temperamentale, inclinatii aptitudinale, tendinte comportamentale...numai ca ele raman ferecate undeva pana in momentul eliberarii, care se realizeaza de cele mai multe ori prin actiunea factorilor mediului inconjurator, factori cu efect declansator. se poate chiar sa nu ne fructificam niciodata aceste tendinte, riscand ca in timp sa le pierdem pe unele dintre ele, insa ele exista!

eu cred ca "fiorul" singuratatii este una dintre acestea...nu cred ca singuratatea se invata, ci creste pur si simplu o data cu noi...la unii e mai pregnanta, la altii mai estompata, in functie de capacitatea fiecaruia de autocontrol.  faptul ca nu constientizam anumite aspecte ale personalitatii, nu inseamna ca ele nu exista, nu?

spuneam mai demult ca desi nociva, singuratatea poate fi fructificata, folosita in scopuri benefice. poate ca asta trebuie s aintelegem cu totii, faptul ca singuratatea exista si ca nu poate fi inlaturata, dar cu siguranta poate fi manipulata. sa crezi ca iti poti invinge propria fire, ca poti inceta din a mai fi singur mi se pare inutil. stii cum se spune: daca nu poti scapa de dusman, mai bine baga-te pe sub pielea lui:)



 

[viulian]

...la unii e mai pregnanta, la altii mai estompata, in functie de capacitatea fiecaruia de autocontrol.

Pai daca estomparea depinde de autocontrol, asta presupune ca singuratatea e inerenta si autocontrolul o estompeaza. Autocontrolul de fapt _muta_ energia de la a te chinui ca esti singur, la tendinta de a-ti domina afectele si deci a te simti mai putin singur. Asupra eficientei insa am dubii, caci nu elimini starea, ci doar ii tai sursa. Sunt convins ca la un moment dat, pe cei cu autocontrol mai puternic ii apuca niste stari depresive si sunt couprinsi de singuratate mai rau decat se asteapta. Exemplul extrem sunt paranoicii, la care controlul exacerbat si singuratatea acuta merg mana in mana..

Eu in general ma feresc sa pun pe seama geneticii ceea ce tine de psihic si de afect. Exista o cantitate de energie cu care te nasti, si o ai mereu la dispozitie - exista talente (acestea sunt innascute - sunt de acord), insa niciodata nu se va putea stabili exact unde se termina generica si unde intervine factorul emotional; alternativa usoara este ca daca nu-ti poti explica un lucru, sa-l poti baga usor pe seama geneticii. Insa e un abuz, caci granita geneticii e fixa (fiind o chestie fizico/chimica) dar ceea ce tine de spiritual este transcendent, si nu vei putea pune mana pe asta niciodata stiintific. Talentul, eu asta cred, tine de transcendent si nu de fizic. Creireul lui Einstein nu era mai mare, sau mai dens, sau mai altfel decat al oricarui om normal. Nici Mozzard nu avea degetele mai finute sau timpanele de 10 ori mai mari. Talentul tine de spiritual, de transcendent, si nici decum de fizic. Fizicul doar ajuta...

Cumva.. eu raman la parerea ca singuratatea, depresiile, frustrarile, nelinistea, toate astea sunt lucruri omenesti, insa nu ar trebui acceptate ca implacabile (sau scapat de responsabilitatea de a te ocupa de ele zicand ca oricum n-ai cei face ca sunt genetice). Daca ar fi fost asa.. Iisus, Buddha, Mahomed, Krishna si multi altii n-ar mai fi existat.. insa ei au ales calea mai grea; decat sa ramana in societate si sa faca fata tuturor nelininistilor consolandu-se cat de umani sunt, au privit in ei si au gasit toate raspunsurile..

[androgin]

ai surprins foarte bine ceea ce spunea un mai mare intr-ale psihologiei : "nu se stie cu exactitate care este granita dintre dobandit si innascut".

nu ma surprinde nici faptul ca dupa cele postate de mine ai adus vroba de talent...chiar eu eram inclinata sa-l folosesc in mica mea "pledoarie", dar n-am facut-o din motive intemeiate. vorbeam doar de acele predispozitii latente cu care ne nastem, nu de ceea ce primim ca atare. cred ca esti de acord cu mine ca talentul vine, hai sa zicem, "de-a gata"...il ai, au ba! iar daca il ai nu-l poti sub nici o forma anula sau ascunde, caci se dazlantuie (nu mi se pare fortat termenul!) chiar si fara a fi anume stimulat din exterior.

revenind totusi la singuratate, pe care o asociezi depresiilor, frustrarilor si nelinistii, considerand-o, din cate bag eu de seama, insasi sursa celor din urma, tin sa-ti atrag atentia ca ideile noastre coincid in mod surprinzator! "nu ar trebui acceptate ca implacabile" se poate traduce prin "a nu se considera singuratatea invincibila si nociva". desigur, nimeni nu a sustinut ca admitandu-i aparteneta, fie ea si genetica, la specia umana, trebuie primita ca un blestem si "indurata" cu resemnare! doar noi incercam aici sa gasim remedii...

tu ne sugerezi intoarcerea spre noi insine, indepartarea de influentele malefice ale umanitatii...wow! nu zic ca n-ar fi eficienta o astfel de cale, insa cat curaj iti trebuie ca sa faci asa ceva?! cata tarie?!
tot respectul pentru Iisus, Buddha si toti ceilalti si Dumnezeu cu mila pentru miliardele de oameni ramasi prinsi in propriul cosmar al inutilitatii!

daca singuratatea apare din interactiunea oamenilor, daca este un rod al contactului nostru cu societatea si ale ei hibe si complexe, de ce sa nu eliminam sursa in vedera anihilarii efectelor, nu? pai nu! caci eliminand-o am zdrobi in acelasi timp si cadrul in care ne-am format ca personalitati...insasi lumea in care traim!

oare de ce dispare singuratatea la asceti? pentru ca privesc in ei insisi...hmm...

sa presupunem ca te simti singur. ce faci? incepi sa te chinui, suferi, te consumi pana cazi prada depresiei. apoi ce? faci eforturi disperate pentru a o invinge...cauti compania altora, incerci sa umpli golurile chiar si cu imitatii sarace. la un moment dat nu mai sunt sufiente nici ele...ce-ti ramen de facut? sa-ti stopezi gandurile nu poti...trairile nici atat...esti sortit pieirii?! nu si daca incepi sa-ti redirectionezi gandurile spre ceva anume, nu si daca trairile tale vor urma acest drum. cine stie und epoti ajunge? te poti redescoperi...te poti "descifra" poate. o privire spre tine insuti...o incursiune in propria-ti singuratate!... asta cred ca fac ascetii... numai ca o fac indelung, se dedica acestui singur lucru.

se poate gasi adevar in singuratate! poate ca e cea mai sigura cale spre sinceritate fata d epropria persoana. ne impunem singuri limite...deh! un prost obicei de-al oamenilor...

ma simt obligata sa recunosc o greseala in postul meu anterior...nu e vroba de capacitatea de autocontrol, ci mai degraba de posibiltatea de expansiune... totul e sa nu ne cramponam, sa nu cadem prada fricii... ce-ar fi daca am inlocui "vai, ce singur ma simt" cu "hei, oare ce se intampla cu mine?" ?!

[viulian]

Recitind postul tau de cateva ori incep sa ma simt frustrat caci, discutia legandu-se fain, incepe sa-mi devina greu sa exprim textual relaxarea si incantarea de a o continua 

Apropos de singuratate, si de modalitatile de a ii face fata, imi amintesc o zicere foarte faina. "Ai atata libertate cata iti dai." Parerea mea e ca numai omul este responsabil de starea lui nashpa. Nu e responsabil nimeni altcineva, nici Dumnezeu, nici parintii, nici prietenii.. Omul, doar el. Este alegerea lui sa ramana in starea nashpa si sa nu faca nimic decat sa o perpetueze fiindu-i frica de schimbarel
Ziceai de "oameni ramasi prinsi in propriul cosmar al inutilitatii". Pai e alegerea lor Ce putem noi sa facem pentru ei daca ei tin cu dintii de acest cosmar al inutilitatii ?

Despre distrugerea cadrului, a lumii in care ne-am format, nu cred ca se pune problema Nici Iisus, nici Buddha, nici Mahomed, nici altii care au atins adevarul n-au reusit sa o distruga (ei zdrobindu-si lor egoul). Totusi lumea a devenit mai frumoasa dupa ei, in nici un caz nu au distrus-o. Evolutia spirituala personala nu are legatura cu lumea, ci are legatura cu _iluzia_ personala cu care e perceputa lumea. Hindusii din est o numeau 'maya'.. Realizarea spirituala inseamna taman aceasta distrugere a iluziei.. si mi-e ciuda acum ca trebuie sa folosesc cuvinte agresive, cum ar fi "distrugere", "zdrobire", caci de fapt nu e vorba de nimic agresiv in sine.
Pur si simplu iti dai seama ca lumea de fapt nu este ce credeai ca este. Insa iti trebuie multa 'nebunie' ca sa pleci pe drumul asta, si sa te descoperi pe tine.. si sa renunti la tot ceea ce ai acumulat (nu ma refer musai material) dar la unii prieteni, pareri, prejudecati, dependente, etc.. pentru a te gasi si a gasi adevarul.

sa presupunem ca te simti singur. ce faci? incepi sa te chinui, suferi, te consumi pana cazi prada depresiei. apoi ce? faci eforturi disperate pentru a o invinge...cauti compania altora, incerci sa umpli golurile chiar si cu imitatii sarace. la un moment dat nu mai sunt sufiente nici ele...ce-ti ramen de facut? sa-ti stopezi gandurile nu poti...trairile nici atat...esti sortit pieirii?! nu si daca incepi sa-ti redirectionezi gandurile spre ceva anume, nu si daca trairile tale vor urma acest drum. cine stie und epoti ajunge? te poti redescoperi...te poti "descifra" poate. o privire spre tine insuti...o incursiune in propria-ti singuratate!... asta cred ca fac ascetii... numai ca o fac indelung, se dedica acestui singur lucru.

In cazul meu, cand ma simt singur, incep sa privesc si sa ascult lumea.. atat. Fara sa fac rationamente, fara sa clasific, fara sa ma oftic (oricum o frustrare tot este, din moment ce ma simt singur). Incep sa contemplez.. Privesc un pom, privesc soseaua pe care conduc masina, descopar acorduri faine intr-o melodie ce e redata de calculator, privesc linistea cu care se ridica fumul tigarii ce o tin nemiscata.. Contemplarea aceasta ajuta sa ma constientizez pe mine, sa intorc 'atentia' dinspre exteriorul meu inspre interiorul meu, acel interior care contempleaza.. dar care se simte si singur. Si descopar ca singuratatea e de fapt o iluzie.. e de fapt doar nevoia de altcineva.. si atunci iluzia suferintei se destrama. Ramane linsitea si solitudinea. Si de ce ii zic iluzie ? Traiesc, raspir, contemplez, simt FARA a avea pe NIMENI langa mine. Nevoia de altcineva e iluzorie atat timp cand eu exist fara ca nimeni sa-mi bage in gura, sa imi zica ce sa simt, sa ma adoarma, sa imi faca programul, sa ma scoata in oras, etc. Si gata, trece

O alta modalitate de investigare in tine, de a privi in tine, este psihanaliza. Si o alta este Zen-ul. Si poate mai sunt si altele. Toate duc acolo - inspre tine - numai sa ai curajul sa descoperi mmm ?
Daca nu vrei sa faci pasul, ramai in bucla, in aceleasi zbateri si chinuri si nu progresezi niciodata, ci doar lupti cu tine.. Insa tot o alegere e si asta. In cazul asta nu pot oferi un raspuns, caci omul respectiv s-a baricadat in el si se lupta, si.. e inutil. La un moment dat, poate, isi va da seama. Oricum toate lucrurile care sa-l ajute sunt deja acolo, existenta pulseaza mereu, zen-ul exista, psihanaliza exista, e doar alegerea omului nostru pe ce cale sa o ia si in cata ignoranta sa zaca..

[Lory]

 Suntem singuri... ingrozitor de singuri ... si suntem singuri si cand iubim, pentru ca orice am face, asta e cel mai pur adevar. As vrea sa existe dragoste care sa nu te mai lase nicicand singur...

[Lorelei]

Singurele momente in care m-am simtit iremediabil singura au fost cele in care m-am simtit singura fiind in doi. Atuci am resimtit un soi de irevocabil al situatiei si o tristete fara margini. Vi s-a intamplat?

[AL`Xandra]

Eu credeam ca iti vorbesc despre mine, dar de fapt
vorbeam in locul tau, despre tine...

De asemenea, credeam ca tu vorbesti despre tine,
cand de fapt te lasam sa vorbesti despre mine, in locul meu...

Si in aceste dialoguri indirecte, ma rataceam vrand
sa ma alatur tie, acolo unde de fapt tu nu erai...
Iar tu te pierdeai incercand sa ma intelegi acolo
... unde de fapt eu nu eram.

[One_last_dance]

Multi dintre noi se comporta ca niste masini cu frana de mana trasa... ne miscam cu greutate, indiferent de puterea motorului.
Si atunci incercam sa imbunatatim puterea motorului prin invatarea unor noi tehnici, fara a ne da seama ca o metoda mult mai eficace este sa inlaturam blocajele care ne infraneaza.