Dorul lui,dorul ei...
Când ai să vii iubita mea să-mi mângâi clipa
Stingând apusul,născând iar răsăritul?
Când dorul meu va-mbrăţişa aripa,
Înger nespus al mutelor lumini?
Aprins în tainele adânc purtate
De valurile mării spre lăuntru,
Mocnit, îşi sapă cale de durere.
În pripă plec,cu fruntea-nnourată…
O! Dorul tău l-aş stinge-n grabă!
Răcoarea sufletului meu acum se-adapă,
Cu-acei înaripaţi spre cer visând.
Voi spune-n limba lor un vers să-l poarte,
Spre tine dragul meu, cu-atâta dor...
Speranţă-mi pun în agerele clipe
S-ajungă-n clipa fericirii în galop,
Să uiţi de timpul gol ce scursa,
Finul şirag nisip din seară până-n zori.
Atât de repede-mi porţi dorul tu, iubit-o
Spre-azurul nesfârşit… Te simt!
Imagini albe zboară, se-aruncă-n hăuri
Crestele-mi par muguri de argint!
Brazii sunt braţele deschise-n valuri
Iar râurile, seva vieţii-gând,
Purtând iubirea mea
Spre-adânc de cer, spre soare
Spre norii adunând din aburi, al tău chip blând.
De vrei îţi voi trimite-o pană,
Din clipa prinsă-n prag de zbor.
Vei desena cu ea contururi sau vei scrie,
Minuni purtate-n unda clară de-un izvor,
Spre lumi nestinse-n cruda despărţire,
Dintre privirea ta mirată şi un nor...
Mi-e dor să te aud curgând cuvinte
Cu degete de fum să-mi mângâi ochii
Să simţi mereu cărarea-adânc săpată
Pe-obrazul meu arzând în vânt de dor
AUTOR: Anne-Marie Bejliu