Literatura ca act de cunoastere a constiintei

[diana_nistor]

Investigheaza literatura zone esentiale ale constiintei noastre? Lumineaza raporturi definitorii pentru natura umana? Descopera in noi lumi necunoscute sau aproximativ explorate? Sigur, nu in acceptia documentara, nu ca intr-o "istorie" mai mult sau mai putin animata sub auspiciile pitorescului. Cum poate detrrmina o cunoastere reala a proceselor esentiale: Odiseea sau Don Quojote, Balzac sau Stendhal, Epopeea lui Lev Tolstoi si nuvelele lui Cehov, In cautarea timpului pierdut, ciclul lui Proust, unde timpul de asociaza cu durata universului interior, epopeea lui Faulkner, si romanul lui Marlaux, poemul patetic al itinerariilor lui Antonio de Saint Exupery, etc.

Pot influenta constiintele innobilandu-le doar unui receptor avertizat? (a se citi "consumator de carte")

[viulian]

N-am o parere avizata (mai ales ca n-am citit nimic din ce ai zis tu mai sus) si nici nu ma definesc drept "consumator de carte".

Dar am citit si eu cate ceva.
Initial am gasit literatura un foarte bun deschizator de drumuri in mine, in sufletul meu; am incercat apoi sa aplic si sa traiesc conform lucrurilor pe care le-am considerat interesante, si.. acum.. ca imi construiesc romanul vietii mele (suna pompos, si vreau sa sune deocamdata ) parca nu prea ma mai atrage parerea niciunuia care a stat sa scrie. Am prea putin timp la dispozitie ca sa imi irosesc timpul care-mi mai ramane rontaind parerile altora despre viata lor si despre constiinta lor. Le am pe ale mele acum...

Dar, recunosc meritul cartilor asupra mea. M-au slefuit la inceput, si fara ele ar fi fost infernal mai greu. Si pentru ca tot am inceput egoist postul, imi permit sa fac pe ingamfatul si ma risc criticilor consumatorilor de carti: putina imaginatie, si tot ce va luati din carti puteti sa va luati si din viata din jurul vostru; si sa deveniti activi exaltati in loc de pasivi exaltati!).

[viulian]

Curiozitatea este pentru a fi satisfacuta!

Nu prea imi place mie sa fotografiez oameni, nu stiu de ce anume. Poate ca uita momentan sa fie autentici si dau in mintea copiilor. Si nu mi se pare nimic frumos de pozat intr-un adult care se prosteste. Daca voiam clovni, ma duceam la circ 

Dpmdv, frumusetea lumii (acuma nu ca ma laud) poti s-o vezi si fara sa ai 'marii clasici' invatati pe de rost. Ce, un copil e inapt sa admire ceva frumos, doar pentru ca nu e doxa de atata citit ? Trebuie sa fii doar cumva deschis, mana nemiscata si o camera foto decenta.
E drept insa, atunci cand nevoia de cunoastere e mare, iar parintii ocupati, prietenii prinsi cu cine stie ce indeletniciri specifice varstei lor premature - am dat si eu fuga la carti.

Ce m-a schimbat pe mine mult au fost doi oameni - profesorul de Algebra din facultate si scriitorul Nicolae Breban. Cumva oamenii acestia doi au fost puntea intre culmea ratiunii si relaxare, intre o complexa viata interioara si o aparenta de trivialitate si superficialitate in a aborda viata. Au mai fost si alte carti interesante (filozofie orientala, psihologie, etc - nu musai romane totusi) care au facut sa se lege multe idei, dar pana la urma - curiozitatea se poate manifesta in o gramada de modalitati, nu prea mai dau fuga la carti. Au fost faine cat au fost, dar mi se pare mai fain acuma ca admiratia fata de un erou de carte care e spontan si subtil sa reusesti s-o pui in realitate si lumea sa se uite crucit la tine, exact cum se comportau si cei din carte. Parca te-ai gandi cum sa fii si mai spontan, cartea o uiti..

Cartile sunt ca invatatorii... Super necesare la inceput, dar... doar experienta de viata m-a ajutat sa patrund totusi semnificatiile a multe chestii pe care doar le citisem si aveam sentimentul ca le cunosc. Aici mi se pare marea diferenta de fapt. Cartile mi-au dat atunci un sentiment de atotstiutor pe care viata a avut grija sa mi-l reteze cu insistenta pana cand am priceput sa stau in banca mea I am still fighting.

[Lady Allia]

 Dacă vreodată îmi va lipsi cu desăvârşire ceva...acelea sunt cărţile îngălbenite cu mirosul lor specific care parcă îţi transmit ceva din ele. Mă dor înca degetele de dorul lor. Îmi plăcea să le simt naturaleţea sub buricele degetelor şi mă bucura fiecare filă întoarsă. Stăteam ore întregi şi citeam. Orice! Numai carte să fie! Aveam şi am înci un singur cusur...dacă pun mâna pe ea, poate să aibă şi 1000 de pagini...nu mă las până nu o termin. Merg peste tot cu ea după mine  .
 Iubesc cărţile şi iubesc sufletele care au făcut din ele amintiri vii, scene pline de viaţă...care le-au născut pentru a ne creşte oarecum pe noi mari.
 Dar...ştii, păşind în viaţă, privind în jur...iubind oamenii şi plăcându-mi să stau de vorbă cu ei...am constatat cu mare fericire şi o altă parte a vieţii, a conştiinţei - omul însuşi este o carte - , depinde cum îl vezi, depinde ce vrei să vezi la el şi depinde cât de mult vrei să te lase să "îl răsfoieşti".
 Putem fi surprinşi câte lecturi minunate sunt în fiecare om! Câte aforisme, citate, sfaturi înţelepte de viaţă. În spatele fiecărui suflet zace o carte, un roman (cum a spus Iulian) cu file îngălbenite...uneori e deschis, alteori e închis, dar depinde şi de noi cât de mult vrem să ajungem la tainele lui.
 Pe de altă parte, revenind la cărţi...ele sunt un fel de primii paşi în viaţă. Un abecedar câtre suflet, care ne construieşte oarecum fără să ne pună acoperiş. Ne lasă locuri în ziduri ca să învăţăm noi să punem cărămizile şi...este bine aşa!
 Cărţile sunt un fel de învăţători, experienţele de viaţă sunt profesorii, dar noi înşine ne suntem creatorii a ceea ce vom fi aici...