Suferinta are varsta?!

[Doniacris]

   Dragii mei, in mai putin de o luna se implinesc trei ani de cand sunt aproape acestui forum, rastimp in care am trait alaturi de voi povesti de dragoste, crampeie de fericire, greutatea dorului, momente de neimplinire, gustul amar al despartirii, atatea si atatea sentimente si trairi.
   Am vazut ca fiecare am trecut la un moment dat prin deceptii, am simtit ce inseamna suferinta, fie ca am fost la inceput de drum, in floarea maturitatii sau chiar la varsta adolescentei, referindu-ma aici la prima dragoste.
Va provoc, asadar, sa analizam suferinta prin spectrul varstei, cum si cat anume doare in adolescenta, dupa pierderea primului vis, cum si cat anume ne afecteaza atunci cand am trait o dragoste la varsta maturitatii si cum si cat anume -ori daca-  putem vedea si partea plina a paharului dupa ce trecem printr-o suferinta. Cum si cat anume ne afecteaza viata si, mai ales, cand doare mai tare?!

[Escu]

intr-un fel suferi la 14 ani, in altul la 25 si iarasi in altul la 35,45,60. Experienta de viata isi spune cuvantul.

[Semiramis]

de suferit, cred că o facem cu aceeaşi intensitate, indiferent de vârstă. o simţim însă mai intens cu cât ne trece timpul pentru că odată cu înaintarea în vârstă avem amintiri şi avem termen de comparaţie. ideal este să nu avem motive de suferinţă. 

[Alia]

Avem si perceptii diferite

[George Ene]

Suferinţa n-are vârstă, are toane. Pentru că, să observaţi, dragilor, că adeseori suferim din te miri ce, ca după o noapte de linişte (şi introspecţie lucidă) să constaţi că nu merita să suferi.
Poate ar fi mai bine să definim suferinţa, care, după părerea mea este cea mai pură iluzie (o iluzie care sapă!). Gândiţi-vă la aşa numiţii sfinţi, care nu sufereau deloc, deşi dormeau sub cerul liber ori prin peşteri, mâncau tot ceea ce mişca, nu iubeau pe nimeni, erau complet liberi de dorinţe, căci - e ştiut că - dorinţele (mai ales cele neîmplinite) te fac să suferi... Mai mult, mă gândesc la "sfântul" Teofan Stâlpnicul, care a stat timp de 16 ani în vârful unui stâlp, şi nu mânca decât dacă-i întindeau localnicii cu prăjina câte ceva... Era un spectacol când "sfântul" îşi făcea nevoile (rar, foarte rar). Corect ar fi să se spună, în cazul menţionat, nu doar că suferinţa n-are vârstă, ba nici... minte. Să suferi din dragoste, până la a-ţi curma viaţa, nu e oare semn că suferinţa respectivă aparţinea unui om fără... minte?

[Lorelei]

Eu cred ca suferinta "are varsta". In sensul ca maturitatea, atat rationala cat si afectiva, diminueaza, poate prin prisma experientelor trecute, durerea. Iti creeaza mecanisme de aparare, iti "spune" ca va trece cu timpul. Pe scurt, intr-o forma sau alta te ajuta. Inveti ca lumea nu incepe si nu se termina cu un EL sau o EA, micile minuni cotidiene te scot din depresii nesfarsite etc. Eu cred ca varsta iti aduce in mod normal, nu vorbesc de exceptii, o anume intelepciune care te ajuta sa suferi mai putin.

[George Ene]

N-aş fi atât de convins, Lorelei. Vei constata, cu trecerea anilor, că în structura noastră, "necunoscută", chiar şi la 100 de ani rămânem tot copii. Or, copiii suferă din te miri ce şi din mai nimic. Vei spune, probabil, că, te cred, pentru că la 100 de ani te micşorezi într-atâta încât te copilăreşti (că, adică, "dai în mintea copiilor"). Corect, dar dacă "dai în mintea copiilor" e semn că această minte nu ne părăseşte niciodată. Am văuzt, la TV, o bătrânică de 93 de ani suferind, realmente, că n-o mai mângâie şi pe ea nimeni... Chiar aşa a spus, cu lacrimi pe obraz. Şi-apoi, recunoaşte, te rog, că dorindu-ne cu ardoare ceva, acum şi aici (hic et nunc) neputându-ne împlini dorinţa, devenim eroii unei tragedii (proprii), pe care o exagerăm într-atâta încât devine cu adevărat suferinţă... Cunosc un confrate care a ajuns să sufere atât de mult încât a intrat în spital pentru că persoana pe care o plăcea el (o văzuse într-o seară într-un restaurant) nu i-a acceptat avansurile, ba i-a interzis s-o mai urmărească (Şi asta cui? Lui, care nu fusese refuzat de nicio femeie!)

[Lorelei]

Da, ce cred eu este totusi ca invatam sa nu ne mai dorim cu disperare nimic, tocmai pentru ca stim riscul suferintei pe care ar provoca-o. Ne cream mecanisme de aparare, uneori constiente, alteori nu. Oricum experienta ne invata sa nu mai intindem degetul spre lumanare, caci stim deja ca arsura doare. Si chiar daca totusi, fascinati de flacara, o facem si a doua si a treia oara, inclusiv familiaritatea cu tipul ala de suferinta ii reduce din durerea perceputa. Chiar daca realist vorbind e la fel, creierul o percepe la cote mai mici.

[Sonrisa]

Poate nu chiar "varsta", dar stadii de perceptie diferite - da. In adolescenta, suferinta din iubire poate parea SFARSITUL. Dar constatam pe pielea noastra ca nu s-a sfarsit inca nimic, ba dimpotriva mai avem un lung drum de parcurs. Intalnim pe altcineva, dar si aceasta persoana ne raneste.  Evident suferim, ne inarmam cu un "scut", devenim mai circumspecti, mai prevazatori, dar e nevoie sa avem un gram de incredere pentru a construi o noua relatie.  Doar cu neincredere si suspiciune nu va incepe ori nu va continua nimic.
 Cum e cand esti deja matur (potrivit cartii de identitate) si totusi te-ai inselat asupra partenerului, si suferi?  MULT MAI RAU! De ce? Pentru ca ti se pare de neiertat ca mai poti gresi inca la o anumita varsta. Pentru ca poate timpul nu mai are rabdare cu tine sa tot inveti din "lectiile vietii". 

[Miss M.]

Si eu cred ca suferinta are varsta , este legata de experientele pe care le traim in plimbarea noastra prin viata , experiente care vin odata cu trecerea timpului . Pe masura ce dam cu capul de zid ajungem sa percepem diferit durerea ... vine o zi cand zambesti ironic in fata zidului ... loviturile ce vin gasesc locul amortit , o obisnuinta bizara cu senzatia , simti durerile prin sita , ca intamplate altora ... Varsta si experientele de viata ne dau , sau cel putin asa ar trebui , o anumita capacitate de a privi lucrurile altfel , ne a ne gestiona sentimentele , de a accepta mai usor ca ai pierdut si de a merge mai departe condus de speranta ca mai ai si tu undeva un colt al tau de cer ... Viata este un izvor nesecat de speranta datorita caruia gasim mereu puterea sa ne ridicam si sa mergem mai departe , atata timp cat va exista speranta va exista si dezamagirea , suferinta caci viata nu se ridica intotdeauna la inaltimea asteptarilor noastre , mai mici sau mai mari ...
                              dar , din fericire , de fiecare data ne salveaza o speranta noua .   

[liviu]

Daca suferinta are varsta..?! O fi avand, cine stie.. Avand in vedere ca suferinta e de cand lumea, ar trebui sa fi ajuns la o varsta venerabila, dar in acest caz, ar fi fost firesc sa fi devenit si ceva mai neputincioasa..!

Dar in loc de aceasta vedem, mai degraba, ca suferinta este universala: 1. a fi unit cu ce nu-ti place, pe de o parte; 2. a fi despartit de ceea ce iti place, pe de alta parte.. În aceste doua situatii ne putem regasi, mai mult sau mai putin, fiecare dintre noi.. Si ambele inseamna suferinta!

Cat despre speranta.., eu zic ca e preferabil un pesimism realist, decat un optimism nerealist, caci ce rost are sa ne amagim singuri..!?

Si totusi, atunci cand ne punem intrebarea "De ce?" (De ce mi se intampla tocmai mie?), poate ca ar fi mai interesant sa privim inainte si sa intelegem prin acest "de ce?", nu cauza, ci scopul: "Cu ce scop sufar eu acum..!?" Iar raspunsul.., nu este nicidecum, atat de important precum aceasta atitudine pozitiva ce ne permite sa alegem si sa ne hranim iluziile, si anume pe acelea care ne propulseaza inainte.. Acesta e tot "secretul" de a razbi cumva in viata..