N-aş fi atât de convins, Lorelei. Vei constata, cu trecerea anilor, că în structura noastră, "necunoscută", chiar şi la 100 de ani rămânem tot copii. Or, copiii suferă din te miri ce şi din mai nimic. Vei spune, probabil, că, te cred, pentru că la 100 de ani te micşorezi într-atâta încât te copilăreşti (că, adică, "dai în mintea copiilor"). Corect, dar dacă "dai în mintea copiilor" e semn că această minte nu ne părăseşte niciodată. Am văuzt, la TV, o bătrânică de 93 de ani suferind, realmente, că n-o mai mângâie şi pe ea nimeni... Chiar aşa a spus, cu lacrimi pe obraz. Şi-apoi, recunoaşte, te rog, că dorindu-ne cu ardoare ceva, acum şi aici (hic et nunc) neputându-ne împlini dorinţa, devenim eroii unei tragedii (proprii), pe care o exagerăm într-atâta încât devine cu adevărat suferinţă... Cunosc un confrate care a ajuns să sufere atât de mult încât a intrat în spital pentru că persoana pe care o plăcea el (o văzuse într-o seară într-un restaurant) nu i-a acceptat avansurile, ba i-a interzis s-o mai urmărească (Şi asta cui? Lui, care nu fusese refuzat de nicio femeie!)