... s-a transformat in mp3-ul zvarlit dupa gat, a corporatistului intorcandu-se de la birou.
Ascultam zilele trecute muzica in autobuz.
In acel 137 ce isi face loc catarandu-se agale catre Razoare si serpuind apoi anevoios in ambuteiajul de la Plazza, atat de agale incat parca mi se facea si rau de raul lui organic, ei bine deci, acel 137 avea... avea muzica!
O ipocrizie ca asta rar mi-a fost dat sa vad. Nu stiu, ziceti-mi romantic, spuneti-mi conservator, da' in viata mea rar sa fi simtit vreodata ca intr-adevar unui moment sa i se potriveasca muzica. Poate dupa ce am avut o femeie pe care am dorit-o mult, sau dupa ce mi-a reusit un proiect, un plan, ceva atat de neasteptat dar pe masura capacitatilor mele, ceva magnific! nu stiu..
Dar acel autobuz, ce simbolistic echivala cu dieselul cu prelata ce ducea, in cremenea noptii si in fumul albastru, muncitorii la fabrica.. avea muzica! Aceste paie confortabile cu miros de FM..
De aceea zic, mie mi se pare ipocrit. Cand merg la munca, tot ce vreau este sa ajung mai repede, sa termin mai repede, sa scap mai repede, ciuda fiindu-mi ca sunt nevoit sa fac acest du-te vino mereu (cu pauze in weekend). Chiar nu simt nevoia sa ascult muzica, sa mi se intinda niste paie in care fericit sa dau cand si cand necontrolat din picior, gangurind - si cica fiind fericit si 'minimizand stress-ul pe durata transportului'.
De fapt nu e ipocrit. E de-a dreptul cinic, sa incerci sa fii lucid.
Mersul pe jos face bine la sanatate
