Citatul din Sorin Cerin (propus de colega Amalia), potrivit căruia noi “Suntem dinaintea noastră”, trimite la citatul din Nichita Stănescu (propus de colega Inda), care spunea că “A fi continuu înseamnă de fapt a nu fi”. De ce? Pentru că ambele afirmaţii (aici supoziţii, ipoteze) se referă la calitatea noastră de “a fi fost” în afara vieţii, precum şi “a nu fi” în viaţă. Numai că, în vreme ce Sorin Cerin susţine continuitatea noastră în timpuri imemoriale (Era mai corect dacă spunea: “Am fost dinaintea fiinţării noastre de acum”), începând de la apariţia Universului, poetul Nichita Stănescu ne atrage atenţia că acea continuitate reapare imediat după moarte (când, de fapt nu mai suntem = “A fi continuu înseamnă de fapt a nu fi”).
Spre a înţelege şi mai bine citatele din cei doi autori, vă rog să vă-nchipuiţi că noi, odată cu apariţia noastră pe Terra, am parcurs o existenţă extrem de lungă, în timp şi anume chiar de la apariţia Universului, timp în care am existat înlăuntrul acelui “Continuum al Existenţei Generale”, unde ne găseam prezenţi doar ca potenţialitate, sau altfel spus ca posibilitate (în nici un caz nu eram imposibili). Adică eram Probabili. În acest caz, Probabil e modul general de a vorbi despre probabilitatea apariţiei unei vieţi (a unei fiinţe oarecare), după cum Posibil (posibilitatea) ne oferă cadrul apariţiei vieţii (acelei fiinţe oarecare).
Aşadar, am existat şi existăm (că doar suntem în viaţă) de când s-a format Universul. Această existenţă (de când există Universul) se prezintă, aşa cum am spus, în două faze, faze pe care le-am parcurs fiecare dintre noi: prima fază – aceea de continuum, căci am existat cu calitatea de posibil-probabil până ne-am născut, şi a doua fază – de discontinuum, căci ea reprezintă o breşă în continuum-ul în care-am existat până la naştere şi care se va continua după moartea noastră. Repet: în clipa-n care ne-am născut, am intrat în cea de-a doua fază a existenţei noastre, aceea de discontinuum, după care negreşit vom muri, şi vom muri de tot – toţi cei care suntem aşa cum suntem (cu fiinţa noastră reală, cu înfăţişarea, cu sexul, cu numele nostru etc). Cu alte cuvinte ne-am născut odată cu Universul, dar vom muri definitiv (ca persoane reale, de acum şi de aici – hic et nunc) odată cu moartea noastră reală, care va urma. După ce vom muri, vom reintra în acel “Continuum” al Universului, din care vom reveni (probabil, posibil) ca alte fiinţe, ori, poate şi ca oameni, în alte spaţii şi-n alte timpuri.
Când Sorin Cerin a spus, absolut corect, că “Suntem dinaintea noastră”, s-a referit la faptul că ne-am născut odată cu Universul nostru (că mai sunt şi alte Universuri, care pot fi ale altora – fiinţe sau lucruri). Mai altfel spus, e că am existat – fie şi ca celulă, ca să mă exprim aşa – încă de la Explozia Primară, de la Bing-Bangul originar. Faptul că suntem, acum, e semn că am fost toată perioada de până acum…
Nichita Stănescu, fără să fi fost filosof, ne-a propus să reflectăm asupra destinului nostru, mai precis asupra a ceea ce va fi după ce murim, când reintrăm în “Continuum-ul Universal”, afirmând că “A fi continuu înseamnă de fapt a nu fi”, ceea ce e absolut corect. Lăsând la o parte faptul că Nichita foloseşte, în expresia sa, cele două sensuri ale verbului existenţial “a fi”, într-un mod care-l caracterizează (vedeţi expresia lui “cuvintele-necuvintele”), el are perfectă dreptate, întrucât, după ce murim, ne întoarcem în “Continuum”-ul Universului (pe care nu-l poate transforma în Discontinuum decât, eventual contracţia Universului, apoi destinderea lui bruscă, adică o nouă Explozie Bing-Bang, şi tot aşa, la nesfârşit).
Cum repetitia e mater studiorum, voi relua demersul teoretic, spre a ne pune de acord în totalitate. Până să ne naştem am existat în “Continuum”-ul Universal, iar după ce vom muri ne reîntoarcem în acelaşi “Continuum” Universal.
Sau, şi mai clar: ştim precis că am existat în fiinţele părinţilor, ale bunicilor, ale străbunicilor etc, că altel n-am fi apărut (nu ne-am fi născut), dar mai ştim, tot atât de limpede, că odată plecaţi ne vom înapoia în neştiutul care ne-a premers. Ne aflăm, cum s-ar spune între două necunoscute: cea de dinaintea naşterii noastre, şi cea de după moartea noastră.
…Vreau să-i spun colegei noastre Amelia că am intrat în adresele recomandate de dânsa, şi-am citit câte ceva din opera Dlui Sorin Cerin - maxime interesante, frumoase. Şi ce-am mai constatat? Am constatat că filosoful Sorin Cerin e, mai degrabă poet, chiar un poet genial, pentru că se exprimă prin metafore ce se adresează atât intelectului (logic), cât, mai ales imaginaţiei. De aceea şi plac textele sale. Pe de altă parte, Domnia Sa e mai puţin filosof pentru că nu şi-a încheiat, încă un Sistem Filosofic (ca Vasile Conta, ori ca Hegel, Kant, Heidegger etc). Ca să pretinzi că eşti făuritor de Sistem în Filosofie, trebuie să treacă mai multe generaţii, ca viziunea ta, originală, să fie validată măcar de câteva generaţii. De ex., Aristotel a fost creator de Sistem Filosofic, pentru că noţiunile introduse de el în metateoria filosofică rezistă trecerii timpului şi sunt de referinţă pentru teoreticieni - nu numai în filosofie, ci şi-n psihologie, în didactică, chiar şi-n fizică şi astronomie…
Dar, să revenim la “continuitatea” de după moarte. Vă spuneam, în prima intervenţie pe acest subiect, că există teorii, sisteme filosofice, chiar şi religii care susţin, pe bază de dovezi imbatabile, reîncarnarea. Dar această temă poate fi discutată separat, altă dată.