Verdele, către verdele molipsitor
Vine trecerea pe sub apa sâmbetei
şi se iveşte, pe după colţ, duminica orbului
pe când verdele se face şi mai verde
de obidă, că prea-l dor picioarele călcate
de nevastă-sa-n picioare, şi ciomăgite,
că s-a urcat pe acoperişul blocului
să se uite cu binoclul în casa vecinei.
I-a picat cu tronc, vai şi vai, că are cătarea
la o palmă sub buric, pe trecerea poliţiştilor
care-o caută, seară de seară, la intrarea în oraş
cu lanternele şi cu câinii şi cu focul ce-i arde.
El a rugat-o adesea cu lacrimi în ochi
să treacă şi peste el, că-i spoieşte casa
cu condiţia să-l pitească sub pat
când îl caută nebuna, că prea-i zdrobeşte
picioarele şi ţipă la el, cât o ţine gura:
“Ce cauţi, mă, la curva aia,
lua-v-ar dracu’ pe-amândoi!”
Şi-a luat femeia lumea-n picioare,
că-n cap i se făcuse părul verde,
înverzind toată când a dat şi ea
de trecerea pe sub apa sâmbetei,
spre seară şi apoi fără răgaz toată noaptea
până la ivirea duminicii orbului…
Fie la ei, acolo, verdele ăla molipsitor!