Andy, eu cred ca trebuie sa mai tii cont de un aspect inainte de a lua o hotarare. Spui ca ati fost impreuna 6 ani si ca acum ai 24 de ani, ceea ce inseamna ca snteti impreuna de cand aveai 18 ani. Ceea ce inseamna ca este singura ta relatie serioasa de pana acum. De ce fac deductiile astea? Pentru ca eu cred ca, inveitabil, mai devreme sau mai tarziu, in cuplurile care sunt prima relatie serioasa, apare curiozitatea, si sentimentala si sexuala, cum o fi cu alta / cu altul? Fie ca apare curiozitatea in sine, fie ca apare o alta persoana care sa trezeasca aceasta curiozitate, faptul ca experienta ta de pana acum e limitata la o singura persoana cred ca poate declansa astfel de reactii. Daca nu cumva asta e si motivul fricii tale de "commitment". Nu cumva voi ajunge sa nu o mai iubesc, sa o insel, poate, sa fiu nefericit si sa o fac si pe ea nefericita? Si daca iti ridici toate intrebarile astea acum, cum va fi cand poate va aparea o alta persoana care sa te fascineze, sa te incante, sa te dea peste cap, mai ales in contextul in care fascinatia "de acasa" s-a dus de mult datorita timpului si obisnuintei...?
Nu stiu, nu vreau sa generalizez, dar in cele cateva cazuri pe care le stiu de prime relatii care au dus la casatorie, lucrurile nu stau prea grozav. Poate e doar intamplarea. Dar sentimentul meu este ca lipsa de experiente anterioare joaca rolul ei. Si anume acela de a construi in imaginatia fiecaruia ideea de dragoste absoluta, ca in filme, in care simti ca celalalt e jumatatea ta inalterabila cu care vrei sa petreci nu numai viata asta dar si vietile viitoare. Cred ca e o fantasma care ne alimenteaza tuturor nevoia de fericire continua care nu cred ca poate exista decat ca utopie, ca proiectie, ca ideal. Daca ai trecut prin cateva relatii cat de cat serioase, ajungi sa intelegi (sa intelegi afectiv, caci rational probabil poti accepta si daca esti la prima relatie) ca in orice relatie vor exista compromisuri, lucruri care iti plac si lucruri care nu iti plac, calitati si defecte, suisuri si coborasuri, ajungi sa intelegi ca nu exista printese cu rochii de bal, nici printi pe cai albi, ci doar oameni, cu bune, cu rele.
In plus, ajungi mai ales sa intelegi ca timpul este marele dusman. Ca si cea mai grozava dintre relatii in timp devine mai plata, mai stearsa, mai uniforma. Ceea ce te-a incantat candva pana la fascinatie devine obisnuinta... Si, din pacate, se cam intampla asa in orice relatie, oricat de frumoasa. Asta este si un motiv pentru care nu ii cumparai flori nici macar cand cerea... Stii, e ca si cu sanatatea, abia atunci cand te imbolnavesti ajungi sa apreciezi la adevarata valoare propria sanatate. Abia atunci cand ai probleme serioase incepi sa fii recunoscator pentru ceea ce aveai si ai pierdut. Cam asa e si in dragoste, orice pierzi brusc capata valente mult mai importante, pare mai frumos, mai plin de miez, mai valoros... Cand ai... nu apreciezi, cand pierzi insa...
Dincolo de toate, cred ca oamenii se casatoresc din motivele cele mai ciudate. De cele mai multe ori (cum ar putea fi cazul tau) pentru ca este "urmatorul pas logic". De si mai multe ori sub o forma de presiune sau alta. Nu stiu ce atarna mai greu in balanta ta, dar cred ca a te simti "obligat" sa te casatoresti dintr-o alegere binara de tip "ori ne casatorim ori ne despartim definitiv" pune o presiune foarte mare asupra ta, de a lua o decizie "definitiva". Well... cred ca nici intr-un caz nici in altul alegerea nu e definitiva. Nici casatoria nu e definitiva (desi a pleca la drum cu gandul ca e ceva provizoriu din nou e cam nasol...), nici despartirea nu e definitiva. Viata ne deschide drumuri pe care nu am crezut vreodata ca vom pasi, sau ne readuce in dar drumuri pe care credeam ca nu vom mai calca niciodata. Asta este, cred, si frumusetea ei incredibila.