De ce?

[sunshine]

 "Copiii stiu sa iubeasca oricum"....M-am simtit vinovata cand baiatul meu m-a intrebat :"  De ce copiii stiu sa iubeasca oricum ?"
  Am stiut ce sa-i raspund dar mi-a fost rusine ca sunt adult. Nu mi-am pus niciodata intrebarea "de ce copiii nu pot uri?".  De ce , cu cat ne maturizam, cu atat  simtim mai multa ura ? De ce nu putem sa ne pastram sufletele de copii? Poate pentru ca incepem sa judecam pe cei din jur.Sau pentru ca acumulam mai multe sentimente.
  Chiar daca , uneori, copiii sunt mai rai decat adultii( si sunt convinsa ca motivul este strict legat de educatie si de ereditate)ei nu o fac din ura pe cand adultii constientizeaza raul pe care il fac ,se si bucura pe deasupra.
   M-am simtit vinovata ca nu pot  scapa de ura din suflet , o ura nascuta din suferinta provocata copiilor mei de cei care ar fi trebuit sa-i ocroteasca de tot raul de pe lumea asta.Cum pot fi copiii mei atat de fericiti,de veseli ,de iubitori dupa toate prin cate au trecut!Nu au uitat nimic din toate suferintele lor, li s-au intiparit foarte bine in minte ,isi amintesc si cele mai mici detalii inca de pe vremea cand abia puteau face doi pasi.Cum? Ce-i face pe ei mai puternici decat pe adulti? Inocenta? Dorinta de a oferi cat mai mult ? Pot fi ei mai intelepti uneori decat noi, cei maturi ,orbiti de razbunari si dorinte de a distruge vieti?
   Cum credeti ca se inradacineaza in subconstientul adultilor invidia,  gelozia, ura si aceasta  bucurie de a se"hrani"  cu suferinta celor din jur , cu orice pret?  De ce necazul unuia este motiv de bucurie al altora? De ce bucuria lui devine motiv de gelozie sau chiar ura pentru ceilalti?
  DE CE?

[Emma]

....pentru ca si ura si invidia si gelozia se invata ca orice alt comportament social. Invăţăm să iubim, să mângâiem pe cineva care are nevoie, să întindem mâna cuiva care are nevoie...la fel şi comportamentele negative...tot la fel se învaţa...şi uneori chiar mai uşor decât cele bune.

E foarte uşor să urăşti...avem atâtea motive pe lumea asta...dar eu pur şi simplu mă opun acestor cristalizări ale unor furii, ale unor suferinţe care ajung să macine, să facă rău. Mama mea imi spune adesea când sunt supărată: "ai grijă ce faci cu sufletul tău că mai târziu, răutatea ţi se va citi pe chip...şi ura te face mai urât". (Am şi observat asta uneori)...Ea a suferit foarte mult în viaţa asta....Începând cu copilăria...(tatăl ei..un om foarte rigid)..apoi pentru a scăpa de soarta de acasă...s-a măritat..(aşa se facea pe atunci)...nu a mers..a trecut prin nişte chinuri sufleteşti şi chiar şi fizice de care îşi mai aminteşte uneori cu regret....dar a reuşit să îşi ţină sufletul departe de ranchiună. Ea iubeşte oamenii..oricât de răi pot fi uneori...uneori recunosc că mi se pare o utopie teoria ei...şi uneori mi se pare ceva imposibil de realizat. Pentru a reuşi trebuie să îţi propui...DA, ca adulţi ajungem să-i judecăm pe alţii, dar ca adulţi putem să ne şi controlăm la randul nostru sentimentele astea negre...pentru că nu sunt productive.

Mama a reuşit, este o femeie frumoasă, cu chip blând, blajin şi totuşi foarte serioasă. Iar referitor la tine sunshine, e adevărat că nu te-am întâlnit niciodată în viaţa reală dar poza ta de la avatar tradează un chip cald...Îmi pare chiar că semeni puţin cu mama mea, se vede că aţi suferit însă zâmbetul vă trădează... Dă-mi voie să cred că este doar amărăciuneata de mamă, o durere care nu s-a "răcit" încă în sufletul tău. Nu cred că e vorba de ură. Dar poate tu ştii mai bine..

Mama a avut un rol foarte important în viaţa mea. Ea m-a învăţat să iubesc mai mult decât să urăsc, să apreciez oamenii, să accept şi părţile rele ale oamenilor chiar dacă uneori mă afectează direct, să nu judec oamenii după concepţiile mele ci să-i înţeleg, să înţeleg, să înţeleg....asta e cheia, înţelegerea...pentru că asta ne scuteşte de multe frământări sufleteşti...Mi-am propus ca intr-o bună zi să le pot face pe toate fără efort.

În concluzie, părinţii au un rol important în viaţa copiilor, ei insuflă copiilor lor abc-ul vieţii iar mediul în care aceştia trăiesc va reprezenta sursa din care copilul va învăţa să iubească sau să urască. E greu să iţi fereşti copilul de ura celor din jur însă e util să îi spui ce să facă cu ea atunci când dă îi târcoale...

[sunshine]

 Are dreptate mama ta, ura te urateste. Se vede mai ales in ochi. Mie una imi este teama sa privesc chipul  acestor oameni( in mod special chipul celui care isi uraste copiii si nu stie cum sa faca sa-i raneasca mai mult). Ura te imbatraneste cu foarte multi ani,te garboveste, nu o poti ascunde oricat de mult te-ai preface ca esti fericit.
  Cat despre mine, draga mea, poza aceasta m-a tradat peste tot,mi-a tradat veselia fortata. Ochii sunt cei care spun" sufletul mi-e trist , ajuta-ma sa -l luminez". Nu putini mi-au spus-o. A trecut ceva timp de atunci si cum cineva drag mie de pe acest forum m-a invatat ca timpul este prietenul nostru, am reusit sa -mi luminez chipul, sa scap de tristetea care mi l-a intunecat atata amar de vreme.
   Cand am hotarat sa alung tot raul care ma schimonosea din ce in ce mai mult, in primul rand  mi-am invatat copiii sa nu lase ura sa le intre in suflete pentru ca Dumnezeu are ceva pus deoparte pentru toti.
   Apoi am incercat sa-i conving ca acel om  totusi ii iubeste, nu puteam sa accept ca atitudinea lui este reala, credeam ca este influentat. Insa copiii au inteles ca totul este o minciuna " Nu ne mai spune atat ca ne iubeste pentru ca nu este adevarat! Daca ne iubea se lupta pentru noi, nu renunta atat de repede". Am gandit atunci ca doar anii sunt cei care le vor arata adevarul. Hotararea le apartine,Dumnezeu ii va ajuta sa inteleaga.
  Probabil ai dreptate, confund durerea mea cu ura. Dar cand inimile copiilor mei  minunati sunt calcate in picioare cu atata cruzime , cum as putea sa simt altfel? Acesta a fost si scopul, sa se loveasca in mine prin copii. Insa viata si Dumnezeu m-au intarit atat de mult incat nimic si nimeni nu ma mai poate dobori decat divinitatea.
  Pana acum un an nu am crezut ca voi putea uri vreodata ( si credeti-ma, am trecut prin  multe , motive sa urasc am avut mii).Pe mine nu ma mai atinge nicio rautate insa sunt mama... e in legile  firii sa simt asa. Altfel ar fi insemnat ca nu-mi iubesc fiii.Slava Domnului ca nu m-a atins dorinta asta prosteasca de razbunare care ,pana la urma, ajunge sa te macine atat de  mult pe interior incat uiti sa traiesti .
  Si amalgamul asta de sentimente ( care au inceput sa ma sperie ) m-au facut sa inteleg ca a renunta la o lupta nu inseamna a pierde ci a iesi in viata si cu demnitate dintr-un camp de lupta in care am fost aruncata de dorinta de razbunare a celuilalt si de minciuna. Impreuna cu baiatul meu cel mare am incercat sa scoatem adevarul la suprafata. Apoi ne-am intrebat "de ce? pentru cine?conteaza lumea?" Si uite asa, ca doi batranei intelepti, am hotarat sa ne retragem atata timp cat demnitatea si increderea in noi insine nu ne sunt puternic zdruncinate.  Nu stiti cat de usor imi   simt sufletul acum(  chiar daca exista cicatrici)!Cat de mandra sunt ca fiul meu a inteles , la 15 ani,ca banii se fac , fericirea se castiga  si nu toti oamenii stiu sa iubeasca. Noi suntem dintre putinii care IUBESC ORICUM. Totusi n-o sa inteleg niciodata de ce si de unde atata ura in cei care ar trebui sa faca orice pentru fericirea copiilor lor.
 Multumesc,Emma

[viulian]

Stiu si eu ce sa zic ... mie imi lipseste viziunea asta a puritatii unui copil. Si un copil uraste.
Doar un adult nervos poate sa zica 'hai pa!' cand se satura, un copil are nevoie totusi de parinti si are doua alternative:
1) inghite galusca, si devine cuminte si ascultator - incat sa-si asigure astfel iubirea parintelui, dar ... ura nu a disparut. E reprimata pe undeva si o sa iasa la iveala mai devreme sau mai tarziu. Nu musai direct, ci eventual alegand ceva cu care parintii nu ar fi deloc de acord, etc....
2) nu inghite galusca si devine rautacios si nu te mai intelegi cu el (devine un 'mic' tiran).

Asa ca eu mi-as creste copii [nu-i am ... ] incat sa-si manifeste si ura dar si iubirea. Daca ii dai de inteles de la inceput ca ura nu e de dorit, asta nu inseamna ca nu o va mai simti. Doar ca o va reprima..
La extrem (si e un exemplu plauzibil cred eu) va ajunge sa se urasca pe el ca simte ura. Ceea ce nu e natural.. in loc sa canalizeze energie ca sa rezolve conflictul / problema, el ajunge sa aibe mustrari de constiinta si sa nu faca nimic pentru a rezolva problema. Gen un caine calcat pe coada te maraie si se apara - dar copilul adult incepe sa se gandeasca nu cumva el sa nu aibe o problema si sa taca. Daca mereu i s-a repetat ca nu ura este solutia, sigur nu o va alege chiar daca simte asta in interior. Se lasa cu ulcere, dureri de cap, samd

[Eve]

Copiii nu iubesc oricum! E un ideal. Nici nu uita ce le-a facut rau cu adevarat si, uneori, nu ierta.  Pot ramane cu un stigmat pe viata. Stiu tineri sau adulti care pastreaza cicatrici ale copilariei... si care nu stiu sa  iubeasca pentru ca au acumulat prea multa ura...

Sunt insa fapte care noua, celor mari, ni se par cumplite iar ei le trec usor cu vederea. Gandeste-te la parintii care se despart cand au copii mici. Cati din ei stand cu mama nu o condamna ca a divortat desi, cand parintii erau impreuna, tremurau de frica tatalui?

Copii tai nu au realizat, mici fiind, nefericirea din familia ta (nu in aceeasi proportie ca tine). Au trecut peste unele dureri si... au iertat. Esti sigura ca daca te desparteai acum ceva ani te-ar fi iubit oricum? Acum pricep lucrurile dar la 7-8 ani nu te-ar fi judecat?

[ARIDANA]

      Copiii...ma uit la ai mei si imi amintesc cum eram eu.Si istoria se repeta,as putea spune sub forma unor deja-vu-uri,la care ei reactioneaza aproape asemanator felului in care o faceam eu la varsta lor,asa ca spun eu,am un avantaj in a evita acea ura care se reprima si se acumuleaza apoi.
      Totusi,conteaza mult mediul in care cresc,raman cicatricile,dar si noi adultii,cum sunt si copii,avem puterea de a iubi,trecand peste toate.Depinde doar de ceea ce ne dorim in viata.
"Să nu ai milă de tine însuţi; dacă ai iubire, cheltuieşte-o pentru ceilalţi."Emil Cioran

[Diana Nistor]

Totusi, spatiul din launtrul nostru este imens. Cine cuteaza sa se aventureze in el?
Aud adeseori ca nu ar exista ură mai desavarsita decat cea provocata de scârbă. Daca este asa, atunci adevarul complementar ar fi ca dezgustul inseamna luciditate, nu?
Am mai auzit (na, aud multe!  ) ca cine indrazneste sa nu urască devine un tradator.
Lucrurile ar putea sta cam asa: cand iubesti, esti acuzat ca urăști; cand inima ti-e plina de ură, esti felicitat pentru ca "iubesti", se zice.
De fapt, nu prea e ingaduit, pare-se, in vremea noastra, sa nu urăști: orice milostenie este interzisa. Cea mai rea dintre greseli este, deci, sa cazi "in ispita bunatatiiȚ.
Niciodata nu am putut considera ca dusmanul meu este o vipera desfranata, pentru teama de a nu ma simti si eu la fel. Ba, mai mult: dusmanul meu nu risca sa se transforme intr-o vipera desfranata decat atunci cand eu ii furnizez toate semnalmentele ca as fi la fel cu el. De cele mai multe ori, detestand ura, incep si eu sa urasc, intru in jocul urii.

Simt o infirmitate intelectuala datorita faptului ca nu am o pozitie categorica, marginita.
Sa pun cateva intrebari, totusi:
1. Cel care indrazneste sa nu urasca e marginalizat, izgonit din societate?
2. Cel care indrazneste sa nu urasca devine un tradator, un paria?
3. O ura justificata, adica adevarata, justificandu-ti total actiunea, resentimentele, canalizandu-ti mania poate da frau liber vointei de a ucide?
4. Credeti ca puscariile au aparut inaintea urii si a crimelor?

[sunshine]

 :(Pfoaiiii!Diana, m-ai pus serios pe ganduri....Foarte profunda gandirea ta , mult realism care ma sperie.
 Hmmm....eu simt ca, daca as fi facut  pasul cu cativa ani mai devreme, copiii mei nu ar fi suferit atat de mult pt ca nu ar fi vazut latura asta demonica ( nu strambati din nas caci asa este ) a parintelui lor.Lasandu-i pe ei sa aleaga nu am facut decat sa le prelungesc suferinta si sa -i ajut sa vada  latura urata a sufletului sau. In cazul nostru ura este rezultatul  razbunarii celuilalt  deoarece ii simtim toata rautatea de care este in stare. Cu timpul ura s-a transformat in mila , apoi in indiferenta si , in final, s-a ajuns la " atata il duce capul, Dumnezeu ne da dupa suflet".
  Cu siguranta cei care nu indraznesc sa urasca nu vor fi marginalizati ci considerati oameni slabi  sau lasi. Eu cred ca prefer sa fiu catalogata drept lasa decat sa-mi simt sufletul vandut si sa traiesc cu teama pacatului .
 Ura noastra justificata in nicun caz nu ne duce pe toti  cu gandul la crima.Pentru a simti asa ceva trebuie sa te nasti cu acest instinct. Din pacate pentru omenire inca de la inceputuri a existat atat raul cat si binele. De ce? Intrebarea asta mi-o pun de f multi ani si cred ca nu voi afla niciodata raspunsul.
  Ieri il intrebam pe iubitul meu , vaznd la stiri cazul pacientei omorata in bataie in spital" Ce fel de suflet trebuie sa ai ca sa dai intr-un om pana il omori? Eu nici macar nu stiu daca as putea sa lovesc pe cineva ca sa ma apar dar sa dau cu atata sete intr-un om bolnav si neajutorat" Mi s-a raspuns " Ce te miri de altii straini cand copiii tai erau batuti doar pt faptul ca faceau galagie?Daca pe el nu-l durea sufletul , de ce ar avea cineva mila pt un strain?" Adica nimic nu trebuie sa ne mai mire si sa acceptam tot raul din jurul nostru. Oare suntem capabili?

[Escu]

Si-am zis ca nu ma bag..ca e mult de zis...
Sunshine, iti inteleg grija fata de copii tai. Acum sunt mici, inca nu au maturitatea necesara ca sa treaca peste ce au patit. Nu le alimenta ura, nu le transmite ceea ce simti tu pentru tatal lor. Bun sau rau este tatal lor pana la urma iar odata cu trecerea anilor vor invata singuri cum sa se comporte cu el. E alegerea lor pe care trebuie sa o faca la un moment dat. Poate cu trecerea anilor si tatal lor o sa se schimbe, o sa-si dea seama ce pierde si poate ca relatiile dintre copii si tatal lor o sa fie altele. Acum e prea devreme, rana inca e deschisa. Acorda timp ca sa se vindece.
Iti mai propun sa nu mai dezgropi trecutul. A fost. Mergi inainte si nu te mai gandi la ce a fost. Nu mai face analize, nu iti mai pune intrebari. Mergi mai departe, cat mai departe. Totul o sa se aseze pe fagasul lui la un moment dat. Nu incerca sa grabesti lucrurile. Consider ca e cel mai bine pentru tine si copii tai.

PS: sper ca nu am fost prea mult off-topic.

[sunshine]

Deci asta am si spus la inceputul topicului: este alegerea lor,vor invata sa inteleaga. Sigur, este tatal lor si tocmai asta e subiectul topicului : "copiii il vor iubi oricum" , as putea sa adaug " orice ar face el". Sper  sa-si dea si el seama ca fiii nostri nu au nicio vina in greselile pe care le-am facut noi. Dar cum oamenii sunt influentabili si in bine si in rau eu intotdeauna o sa acord clementa . De uitat insa nimeni nu va uita niciodata ( din nefericire) nimic . Ar fi prea frumoasa viata daca s-ar putea uita toata suferinta .

[Diana Nistor]

O, da, de acord cu tine, sunshine.
Raspunsul tau a avut darul de a confirma odata mai mult ceea ce am incercat sa pun in evidenta.
Spunea Lorelei in topicul "Mitul Faustic" (Feb. 2007) lucruri care sfarama crusta actualitatii superficiale - un pact chiar temporar cu diavolul - .

Doua stari de constiinta fundamentale stau la originea tuturor pretextelor vointei de a ucide, din toate vremurile: IUBIREA si URA, deopotriva.
S-a ucis in numele ordinii, cat si impotriva ordinii, in numele lui Dumnezeu, impotriva lui Dumnezeu, in numele patriei, pentru a-i pedepsi pe tradatori, "pentru a reechilibra lumea". S-a ucis in numele iubirii. "Salvatorii lumii" au intemeiat inchizitiile, lagarele de concentrare, crematoriile....
Crestinii au crezut ca trebuie sa ii omoare pe pagani si pe eretici: "pentru ca sunt stapaniti de diavol" (Ap. Pavel) , deci dezumanizati. Pentru musulmanii furiosi crestinii nu sunt, oare, la randul lor, niste caini? s.a.m.d.
Ai impresia ca dintotdeauna religiile, ideologiile, sentimentele cele mai nobile  cat si ura de orice fel au avut drept scop faptul de a da oamenilor cele mai bune motive de a se dispretui reciproc si de a se omori unii pe altii.
Cunosti cantecele spirituale ale negrilor. Ele te vrajesc. Intre cantareti si ascultatori se stabileste o comuniune primejdioasa. Asa si in viata de zi cu zi.

Cand vad sau intalnesc un bun apostol o iau la fuga, ca atunci cand vad un nebun criminal inarmat cu un cutit. Trebuie sa alegem, trebuie sa alegem raul cel mai mic......

[Pescarulcelvoios]

Salut!
 Am citit si eu acest topic. As vrea sa adaug ceva( daca nu e cu suparare): iubirea nu se cumpara. Un copil care este educat asa cum sunt copiii lui sunshine( din cate am citit despre ei) , cu credinta si coloana vertebrala, nu cred ca ar prefera sa se prefaca pentrut a fi iubiti ci asteapta sa fie iubiti pentru ceea ce sunt :copiii lor. Orice om pe lumea asta ar trebui sa simta asa. Decat sa fii nevoit sa-ti cumperi iubirea ( mai ales a parintilor) mai bine renunti la ea. Intr-un tarziu fiecare isi primeste rasplata .
 

PS: bine v-am gasit, va urmaresc de ceva timp si imi sunteti f simpatici.

[Lorelei]

Chiar daca sunt offtopic, am vrut sa iti urez bun venit si sa ne citim cat de curand.