Lasă-mi mâinile

[Lorelei]

Când pleci lasă-mi mâinile tale.
Atât.
Să îmi cuprindă sufletul ridat pe la tâmple
când se coboară seara
cu pas şovăind.
Atunci doar mi-e frică de prea multă dragoste.
Atunci am nevoie de mâinile tale
să-mi strângă în braţe
marginea zdrenţuită a nopţii.
Apoi mă învelesc cu lumina altor păcate:
adorm împăcată cu lumea,
cu timpul
şi cu fetiţa din mine.
Tu du cu tine dorul în povestea altor iubiri.
Scufundă-te în mări depărtate.
Trăieşte-ţi nebunia în plin.
Revarsă-te în întregul altor potire.
Doar seara, te tog,
când coboară lumina prin mătasea păianjenilor,
lasă-mi mâinile tale
să îmi cuprindă sufletul ridat pe la tâmple.

[Un calator]

Iti las mainile mele sa te modeleze in fiecare clipa altfel
Sa-ti deseneze pe gene, pe pleoape toata splendoarea ta
Aramiul ochilor tai dulci sa-l creioneze in fiecare privire
Si rozaliul buzelor tale sa straluceasca in noptile cu luna plina.

Iti las mainile mele sa te cuprinda in brate
Sa te ridice peste norii rasfirati de ganduri si trairi
Sa te aseze pe petale de flori, unde aroma ta inca persista
Si sa-ti mangai parul soptindu-ti povesti cu noi.

Iti las mainile mele sa le cuprinzi cu ale tale
Si astfel sa fim mereu nedespartiti,
Sa fim unul si acelasi suflet si tot mereu
Sa-ti iubesc pasii, gandul si sufletul ce-n maini il ti.