Si eu ca si tine, am postat o scurta scrisoare catre EL...Nu am putut scrie prea multe, pt exact ca si tine, am impresia ca as putea scrie romane intregi pe baza amintirilor care ma leaga de aceasta iubire.
Inceputul povestii tale de iubire, seamna foarte bine cu a mea:eu l-am cunoscut calatorind in acelasi tren, intr-o zi de mai.S-a urcat in vagonul in care eram eu, exact din gara orasului in care m-am nascut, si exact in data zilei mele de nastere(doar luna nu coincidea).Dupa ce am inceput relatia, din povesti ne-am dat seama ca exact cu un an in urma, calatorisem in acelasi tren, la 2 m unul de celalalt.Atunci nu ne-am recunoscut, fiind prinsi fiecare in alta poveste, dar dupa un an, destinul s-a incapatanat sa ne urce din nou in acelasi tren.Si uite asa a inceput povestea noastra.
Ieri s-au implinit 7 ani...dar de aceasta data nu am am sarbatorit impreuna, asa cum faceam in fiecare an.De data aceasta, a fost fiecare in alt colt de lume, pe alt drum.
In luna octombrie trebuia sa ne unim destinele pt totdeauna asa cum am visat.Era totul pregatit; localul inchiriat si toti cei dragi noua abia asteptau sa vina clipa cea mare.Eram cuplul perfect, care nu s-a certat niciodata serios, plini de vise, aventurieri, romantici incurabili.Insa se pare ca iubirea are legile ei, peste care nu poti sa treci.
In 7 ani am invatat sa iubesc necondititonat(el era cu 5 ani mai mic decat mine, deci intrase in aceasta relatie pe la 16 ani, eu aveam 21; am luptat cu prejudecatile, am luptat cu timpul si am lasat fiecare zi sa se scurga in propriul ritm, fara a ma gandi unde va duce acest drum.Trecand anii, depasind obstacolele, am indraznit sa credem ca vom putea ramane pt totdeauna, diferenta de varsta incepand incet sa se estompeze.Anul trecut m-a cerut in casatorie, pe malul lacului SF. Ana, locul meu de suflet, daruindu-mi un inel creat special pt mine.A fost cea mai fericita zi din viata mea...)
Cum spuneam, am crezut ca diferenta de varsta a inceput sa se estompeze, si ca stim amandoi ce ne dorim.Insa inevitabil au aparut si momentele de criza:intrebari, framantari.O parte din el isi dorea sa continue acest drum cu mine, cealalta parte ai cerea sa inceapa un drum al sau.Am incercat din rasputeri sa gasim o solutie, dar in final s-a ajuns la despartire.Cu toata durerea din suflet, stiind ca voi pierde dulcea mea minune, m-am hotarat sa-l las sa zboare.
Sunt deja aproape 2 luni, decand el nu mai e in viata mea.Am anulat nunta, si incet am inceput sa anunt pe cei din jur ca aceasta casatorie nu va mai avea loc.Nu am cuvinte sa exprim ce este in sufletul meu, dar iubirea neconditionata imi da forta sa continui, facand in fiecare zi inca un pas.In adancul sufletului stiu ca asa e mai bine, chiar daca cei din jur nu ma pot intelege.
A fost lupta cea mai grea cu mine insumi:dar am trecut peste "egoismul" meu, pentru fericirea lui.Vreau sa-l vad implinit, vreau sa-l vad traind fiecare clipa, si chiar daca m-a durut, il apreciez ca a avut curajul de a recunoaste ca nu pregatit sa mearga pe acest drum.Eu una, poate nu as fi renuntat niciodata, oricat mi-ar fi fost de teama.
Asa ca draga prietene, sunt o dovada vie ca poti continua drumul, chiar daca iubirea nu mai este "palpabil" in viata ta.Sunt fericita ca stiu ca exista, ca e sanatos, ca are o viata inainte pt a-si implini destinul; sunt fericita ca acel suflet inca traieste in aceasta lume, si ca-i pot darui iubire,pt ca am mai invatat un lucru: adevarata iubire nu se loveste de timp si spatiu; ea zboara spre sufletul de care s-a legat,chiar daca nu se mai afla pe acelasi drum.
In fiecare clipa, trecand peste durere, ai multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit aceasta iubire binecuvantata, ca am trait clipe la care altii nici nu indraznesc sa viseze,AM FOST CU ADEVARAT FERICITA, si asta e tot ce conteaza!!!!
MAKTUB
Subiect: Una din ultimele scrisori catre ea... (Citit de 39548 ori)
