Fii binevenit, Voinice Friend! Nu s-a terminat inca povestea, abia acum sunt gata sa povestesc, dupa ce m-am infruptat din bucatele hangitei noastre!
De la o fereastra, din umbra, il petrecura doi ochi albastri, incarcati de lacrimi. De dupa perdeaua grea, tanara vazuse totul. Fugi afara, cu gandul sa il opreasca pe misteriosul tanar, dar, ajunsa in strada, isi dadu seama ca nu mai era nimeni si ca pe zapada proaspata nu se vedeau decat urmele ei si ale fratiorului sau.
Printul nu putu sa alerge mult. Zapada parca ii atarna greutati de picioare, iar gandurile nu-i dadeau pace. Auzea din nou strigatele celor ucisi, dar vedea si zambetul fetei, care-i lumina sufletul.
Se opri pe podul pe sub care trecea, vijelios, un rau rece si adanc, purtand pe valuri mici sloiuri de gheata si isi afunda privirea in apa cea tulbure. Prin fata ochilor ii trecu, intr-o clipa, toata viata lui trista si fara de mila si isi dadu seama, dintr-o data de tot raul facut.
Undele care curgeau repezi il chemau spre ispasirea pedepsei. Aplecandu-se peste balustrada podului, se lasa sa alunece in raul care se involbura la vale, in timp ce, in oras, cocosii incepusera sa cante.
Apa il primi in imbratisarea ei inghetata, dar el n-o simti. El simtea doar o rotire ametitoare, care ii rupea vesmintele, care il toropea, care-l adormea.
Dar, pe fundul raului, il astepta un batran, cu plete si barba alba, care tinea in mana un toiag din aur.
- Te cunosc! striga printul, dar vocea i se transforma intr-o soapta, ca o parere. Esti batranul si devotatul meu servitor.
Batranul zambi, iar zambetul lui bun se raspandi in apa ca o lumina.
- Da, ma recunosti. Am fost, intr-adevar, devotatul tau servitor. Dar sunt mai mult decat atat. Eu sunt Duhul Binelui, care si-a avut salasul pe Muntele Sperantei. Iar acum... as vrea sa-ti spun o poveste...
Infloreau merii atunci cand a venit pe lume mostenitorul Imparatului Alb... Iar micul print, curat si pur ca florile de mar, crestea invaluit in bunatate, ca si copacul sadit la nasterea sa, drept, voinic si mladios. Micul print nu ar fi facut rau nimanui. Iubea florile, soarele, pasarile, oamenii, alaturi de care se bucura si suferea.
Intr-o buna zi, pe cand printul avea doar sase primaveri trecute in cartea vietii sale, Imparatul Alb porni la lupta impotriva Stimei Raului, care salasluia in Pestera Neagra, la capatul lumii. Alaturi de el, am pornit si eu la lupta si am invins. Dar vrajitoarea, cu ultimele puteri, a facut farmece pe Muntele Sperantei, distrugandu-l din temelii. Vraja, ajunsa in imparatia craiului nostru, a coborat asupra mea si a micului print.
Astfel, inima printului s-a impietrit si a devenit cruda si de neinduplecat. Mie mi-era sortit sa raman un umil servitor, mereu in preajma ta, mereu lovit si chinuit si fara putinta de salvare. Acest blestem insemna, pentru o mie de ani, domnia raului asupra binelui. Totusi, am putut sa mai indrept ceva si am pecetluit in piatra sfarsitul acestui blestem Vraja trebuia sa se rupa in momentul in care tu vei fi facut prima fapta buna din viata ta plina de ura si sange. Astfel, Muntele Sperantei sadise ultima sa nadejde: in zambetul de soare al bunatatii.
Iar tu ai rupt blestemul! Acum esti din nou Printul Florilor de Mar, iar fapta ta a adus din nou binele in lupta dreapta cu raul. Plangi, printe? Plange, caci inseamna ca vraja s-a rupt pentru totdeauna. Vezi acest rau? Timp de 300 de ani a fost impietrit, ca si inima ta. Acum, apele au tasnit vijelioase din piatra si poarta pe unda lor binele in lumea intreaga.
...Iar acum, ingenuncheaza, Printe Alb al Florilor de Mar.
Subiect: Varful cu Dor - Hanul Viilor (Citit de 754852 ori)
