"."
Asa as incepe...asa incep eu cand sufletul meu tipa si urla...cu un punct! Nu cred ca vor exista vreodata cuvintele pe care sa le gasesc pentru a exprima ceea ce urmeaza...nu cred! Am doua situatii in viata pentru care nu pot sa gasesc cuvinte...dragostea si durerea...! Sunt cuvinte, dar sunt...goale de contextul sufletului...nu exprima decat...parti, franturi...e ca si cand ai auzi o opera de a lui Mozart cantata la muzicuta...o percepi, dar, nu suna la fel. Cateodata poate este mai bine asa...cateodata parca ti-ai dori sa existe cuvinte care sa tipe, sa urle, sa sfasie...ca sa te poti elibera atunci cand tu nu poti sa faci nimic din toate acestea...ci trebuie doar sa zambesti si sa plangi pe furis.
Dupa ce a murit bunicul...in vacanta de primavara am mers cu fratii mei in vacanta la bunica. Rares, fratele mijlociu insa incepuse scoala, era in clasa intai si eu si el ne-am intors mai devreme acasa. Piticul

, ca eu si acuma asa ii zic, a mai ramas. In prima zi de scoala, bunica nu a rezistat si a venit cu piticul acasa, iar eu l-am rugat pe tata sa nu il trimita pe Rares la scoala. Aveam o premonitie...ceva ce nu imi dadea pace...nu pot sa va spun ce am visat pentru ca este inspaimantator. Insa tata...l-a trimis! Eu eram in ultimul an de liceu...ma pregateam de bacalaureat si vroiam sa dau la facultatea de drept pe care mi-am dorit-o de pe la vreo 4 ani cand am vazut un judecator si am zis ca "si eu vleau sa fiu in haine negre si sa bag oamenii lai la puscalie"

. Nimeni nu m-a putut face sa ma razgandesc. Saracu tata...imi daduse ore in particular la engleza...mie...care vorbeam engleza ca si limba materna aproape...(dar el nu trebuia sa stie asta)...si pentru ca faceam mereu pe proasta si greseam intentionat...profa a zis:'"domnule...fiica dvs. nu are nici macar sansa minima sa reuseasca...este antitalent", iar tata dezamagit de fiica lui incuiata si care l-a facut de rusine a zis:"da la ce vrei...ca nici la limbi nu te pricepi...atunci da unde vrei".
Haha...vai ce fericire pe mine...puteam sa dau la drept..iupiiii!!! Eram incantata!
Dar..sa revin! In ziua aceea am mers la scoala, iar prietena mea Anca ma tot intreba: "ce e cu tine? esti tare trista si ingandurata...azi nu ai mai replicat nici un profesor..e grav mai Rami"...si asa era...grav!
Cand am venit acasa aflasem ca la scoala fratele meu a avut un accident. Bunica plangea si statea intinsa pe pat caci avand probleme cu inima pentru ea orice efort era periculos....chiar si plansul...

. Piticul plangea ca o vedea pe ea si pentru ca el nu intelegea nimic, parintii mei erau langa fratele meu la spital, iar mie imi era rau...simteam ca deja era prea mult! Prea mult!
Fratele meu facuse comotie cerebrala...pentru ca indraznise sa alerge printre baietii de clasa a 8-a si unul din ei s-a enervat atat de tare incat l-a lovit in cap cu o minge de baschet cu atata putere incat fratele meu a zburat in aer 2 m si a cazut pe ciment lovindu-se cu capul de pavajul scolii. Timpanul i-a fost spart, scarita si ciocanelul din urechea interna i-au fost mutate de la loc si el facuse comotie cerebrala. Norocul lui a fost ca a ramas constient...si se gandea ca il vor certa parintii acasa ca isi murdarise hainutele de la scoala de...sange!!!!!!!!
Doamneee!!!!
Cand am ajuns la spital...mama era sfasiata, tata era cazut pe un scaun fara puere..., iar tatal meu este un om puternic...pe care nimic nu il doboara, dar...imaginea fratelui meu atunci ar fi doborat si cel mai rece om!
Era micut...blond, iar constitutia lui era foarte firava...fata ii era alba-galbuie ca a unui mort si cearcanele ii erau pana la jumatatea obrajilor...ochii lui micuti si negri erau inspaimantati si plini de durere...nu plangea pentru ca era un copil viteaz si cuminte, dar, nici nu trebuia...chipul lui spunea tot!!! hainutele lui erau patate toate de sange...manutele erau pline de tot felul de chestii care il tineau sub observatie si avea perfuzie in piciorus pentru ca pe mana nu mai avea loc...(deja mi se face rau de durere...il vad si acuma). Avea ceva care ii observa activitatea inimii, a tensiunii, a creierului...

...fratele meu era la un pas de moarte, dar,...D-zeu EXISTA...fratele meu traieste...este un tanar frumos...inteligent, cu ambitii, cu vise, care uneori ma enerveaza de imi vine sa il strang de gat...

, dar, a reusit...a luptat, iar D-zeu a fost langa el!
Cand m-a vazut i-au lucit ochii o clipa si a zis: "Rami..off ce m-au chinuit! M-a durut, dar a trecut..., insa am strigat sa stii!"...Am zambit in timp ce palmele mele erau pline de sange...asa mi-am bagat unghiile in palme ca sa pot rezista sa nu plang..., dar stiti ce mi-a zis?


??
"Rami...plange ca stiu ca vrei sa plangi...si daca cumva mor sa nu fii trista...il ai pe Moti (un urs mare de plus pe care il castigasera parintii nostri cadou la un revelion)si pe Razvan...o sa dormi cu ei, iar eu o sa fiu Moti sa stii...nu te las singura niciodata!".
L-am privit cu ochii larg deschisi...ma inspaimantase...nu puteam nici sa respir...era UN COPILl de 7 ani si cateva luni...era atat de crud ceea ce a zis...nu puteam nici macar sa ma gandesc ca l-as putea pierde!!!!!!!!!! Am tasnit ca o racheta in holul spitalului...si m-am prelins langa peretele salonului...stiu doar ca mi-a fost rau...am vomat...am ajuns cu capul pana pe genunchi...si m-am trezit in bratele unui strain care m-a ajutat sa ma pun pe un scaun. Am ramas acolo catva timp...nu stiu cat...apoi am mers si m-am spalat si am intrat la fratele meu care ma astepta. Stia ca am plans...nici nu i-am ascuns, dar i-am promis ceva...ca nu va muri...si daca va fi sa imi scot eu inima din piept si sa o arunc afara la caini...el nu va muri. A zambit si a zis...: "Stiu ca a fost si bunicul aici si m-a tinut de mana si a zis ca el va avea grija sa merg din nou acasa si bunicul nu a mintit niciodata!"...apoi a adormit, dar eu am stitu ca nu are vedenii, ca nu a visat...am stiut mereu ca bunicul de acolo de unde este mereu va avea grija de noi.
A stat doua luni in spital...a invatat sa mearga din nou...pentru ca nu mai avea echilibru...tragea dreapta ca o masinuta stricata...

, dar a fost ambitios si a reusit...a reusit mai in tot ce si-a propus...sunt mandra de el!
A ramas cu multe sechele...s-a inchis in el, este neincrezator in intentiile oamenilor, se teme de mai tot ce inseamna accidente si doctori, prefera sa fie mai mult singur, nu aude cu urechea dreapta decat 40%, dar e bine si asa..., insa este un om bun si desi uneori scoate toti dracii din noi..

ii multumesc vietii si lui D-zeu in fiecare clipa ca il pot vedea, ca ma pot bucura de el, ca este aici, ca invata bine, ca este un frate bun, ca este un adolescent normal...cu probleme sentimentale si cu complexe...ma bucur ca este in viata...si ma rog la D-zeu doar atat...sa nu ajung vreodata sa imi ingropiubitul, fratii sau copii....nu as gasi aceasta putere...nu as gasi-o....as muri de durere sau...as innebuni...as deveni o leguma inutila mie si celor din jur! Iar aceasta dorinta vreau sa fie valabila pentru toata lumea...chiar si pentru oamenii care mi-au facut cel mai mare rau in viata...NIMENI NU MERITA ASA CEVA!!!! E o durere groaznica...groaznica!!!!
Am trecut peste aceasta intamplare...a fost suficient sa stiu ca este in afara oricarui pericol si ca viata lui va putea continua normal...cu urmari sufletesti, dar in timp va fi bine.
Am intrat la facultate...fara ore in particular...stand prin spitale cu fratele meu...ziua eram cu el...noaptea imi infasuram pe cap un cearsaf umed si imi tineam picioarele in apa rece...si cu o cana de cafea...invatam. Am intrat la fara taxa...din 150 de studenti am intrat a 90-a...! M-am imbatat crita, defapt tata m-a imbatat

...si apoi de abia m-a pus la culcare, caci eu aveam chef doar de ras si vorba..., dar se pare ca mama cu o poveste si dormind langa mine...a reusit sa ma adoarma.

, ma intreb cate i-oi fi indrugat eu...caci mama era o prietena si o sora excelenta....un bun confident si un sprijin deosebit...cu ea puteam orice...!!!
Si tata era deosebit, dar lui trebuia sa stii cum sa ii ceri, cum sa vorbesti cu el...., iar eu din pacate mult timp nu am stiut sa ii cer si nici sa ii vorbesc..., iar noi nu am avut o relatie prea frumoasa. El nu era pregatit la inceput pentru un copil...apoi pentru o...FATA...si a gresit de multe ori, dar eu il iubesc enorm si ii multumesc...numai asa am putut sa inaintez in viata astfel...pentru ca mi-am ridicat mereu stacheta...sa fiu perfecta pentru tata!!! Si am ajuns aproape perfecta pentru tata...nici nu va inchipuiti cat de fericita sunt pentru asta! Pentru mama am fost mereu...ea este sensibila si nebunica...este femeie...

, iar asta a facut ca relatia noastra sa fie minunata si apropiata.
La mijlocul sesiunii de vara bunica a venit la noi...vroia sa ii duca pe copii la ea ca sa pot eu sa imi invat...sa devin mandria ei...

. Nu voi uita insa niciodata..., niciodata ca ziua aceea va fi fost sa fie cea mai nefasta si nefericita zi din viata mea....!!!
A mers la piata si era foarte cald afara. Cand s-a intors...faceam salata de vinete, copii se jucau cu verisoara lor care a venit cu bunica in camera mare, iar bunica s-a asezat pe scaun langa usa de la bucatarie. M-am intors o clipa spre chiuveta sa ma spal pe maini si atunci am auzit un ropoit de scaun pe gresia din bucatarie..., iar glasul bunicii era disperat si speriat:
-Ioii, ioiii...ochii mei, ce s-a intamplat?! Rami?!...Am orbit..nu mai vad!!!
M-am intors speriata sprea ea si am umplu un pahar cu apa rece. Am spalat-o pe tample, pe fata, i-am dat sa bea si am imbratisat-o ca sa nu mai sara cu scaunul de teama si tremur. Sub tremurul ei si teama scaunul dansa, iar eu ma intrebam daca viata este atat de cruda incat tot langa mine sa se intample asa ceva...., iar raspunsul pe care il simteam era un ranjet enorm al vietii care parca zicea "DA". Era a treia persoana care se stingea...era ultima legatura a mea cu Universul Meu...nu vroiam sa moara asa si nici atunci ! Acuma...regret...mai bine era atunci si asa!
Am avut taria...de unde?...nu voi stii niciodata...pentru ca eu aveam 45 de kg, iar bunica 60..., dar am avut taria sa o iau in brate si sa o duc in camera mica sa o intind pe pat....fara perina sub cap si de acoperit am acoperit-o cu un cearsaf. A adormit, iar eu dupa o ora am mers la ea...se trezise si si-a revenit...poate a vrut D-zeu sa ne mai dea sansa de a ne privi o data asa cum ne priveam noi..."privirea magica"...M-a sarutat si mi-a multumit inca o data...a nu stiu cata miia oara...pentru ca exist si ca sunt atat de buna....mi-a multumit ca ma are ca si nepoata...si a adormit la loc.
In timpul somnului insa a facut comotie cerebrala si a paralizat...cand au venit paramedicii dupa ea...nu mai vorbea, nu mai deschidea ochii...stiu doar ca i-am zis ca daca ma aude sa ma stranga de mana...m-a strans. I-am zis ca sunt langa ea si ca acolo voi ramane mereu...sa nu se teama. I-au facut resuscitare la spital..., a fost...oribil...s-au chinuit si intr-un final medicul a iesit sa zica..."Nu mai puteam face nimic...e gata!"...Era atat de rece, de fara vreun sentiment incat m-a innebunit...m-am napustit pe el, l-am luat de gulerul de la halat si fixandu-i fata in palma mea i-am zis:"Daca ea moare...aveti doua locuri sigur asigurate azi la morga...Cum poti veni atat de senin sa spui ca e gata? Intra inapoi la fel de senin si fa tot ce se mai poate face...e batrana, dar e inca in viata!".
Parintii mei s-au speriat, iar medicul s-a intors in salonul de la urgente...dupa inca o jumatate de ora, starea bunicii mele era restabilita, iar bunica mea se afla sub observatie. Mai trecusem prin asta, doar ca acuma ma acuzam pe mine ca am lasat-o sa adoarma...bunica mea era in coma si asa a stat doua saptamani...Eu am lasat totul deoparte...mi-am dat examenele, dar din 7 mi-am cazut trei, ulerior, din motive de sanatate, din cauza tineretii mele si a lipsei de experienta, din cauza unui profesor in anul trei am abandonat facultatea. Am regretat 5 ani...am ajuns si la 35 de kg din cauza acestui lucru si a greutatilor, dar...acuma am trecut peste asta. Sunt studenta anul 2, sunt prima in an si sunt la facultatea de "Istorie Geografie - specializarea Geografia Mediului" si ador ceea ce fac.
Dar...sa revin la bunica...
Am stat langa ea aproape 24-24 de ore...cat a stat in spital...Dormeam pe scaun deoarece acolo ne exista pat liber...era salonul de la urgente...Cateodata din lipsa de paturi, asistentele faceau paturi pe scaune pentru unii pacienti pana le gaseau locuri.
Ma rugam mereu...nu cred ca am incetat sa ma rog vreodata...stiam ca trebuie sa existe minuni...poate la bunicii mei nu am stiu sa ma rog...nu am avut destula credinta..., dar acuma trebuia sa functioneze...bunica trebuia sa isi revina!
Am invatat sa pun perfuzii la cei de pe salon, sa le dau injectii...a fost oribil sa stiti ceea ce am trait si am vazut acolo...oameni aflati in putrefactie de la atat stat pe pat...oameni fara sanse, dar care se agatau de ceva...pentru a mai ramane in viata...oameni care nu mai aveau pe nimeni si asteptau moartea zambind...unii asteptau de ani de zile sa moara ca sa fie alaturi de fiinta draga...tineri care..., dar nu, nu am sa mai povestesc nimic...pentru ca este inuman!
Intr-o seara in urma unei discutii mai aprinse cu logodnicul meu pe atunci...bunica a reactionat...m-a prins de mana, iar dimineata si-a revenit. Nu stia insa unde este...vedea persoane care nu mai erau...il vedea pe fratele mamei care nu era acolo atunci...pe mama nu a recunoscut-o, iar eu stateam pe hol de teama sa nu ma confunde si pe mine cu cineva..., dar am auzit-o zicand:
-Unde e Ramona, ca era aici si ma tinea de mana cand m-am trezit!
Am alergat langa ea si am sarutat-o...eram acolo, bineinteles, iar ea ma recunostea. A luptat bunica cu boala, dar a ramas cu paralizie partiala pe partea dreapta...La inceput era ca un copil..nu se putea deplasa nicaieri, trebuia sa o spalam in pat, nu stia cand trebuie sa mearga la baie, pentru ca totul era incetinit la ea...apoi se necajea ca ne dadea de lucru...a fost tare greu.
Dar in timp si-a revenit...a fost langa mine in momente importante in viata mea...si ma bucur ca a fost prezenta lnaga mine in acele clipe...E drept ca mereu trebuia sa o tina cineva pentru a se deplasa, dar macar bunica mea umbla si era prezenta.
Dar dupa trei ani, fratele mamei mele, fiul ei ... a murit , iar ea nu a mai vrut sa traiasca...si-a ingropat alaturi de fiul ei toata puterea de pana atunci...o golise viata de orice forta de a mai continua...a imbatranit intr-un an cat altii in zece..., dar viata se incapataneaza sa o tina aici...intr-o lume care pentru ea este deja...DISPERAREA SI NEPUTINTA MEA!!!!!!
Bunica mea este paralizata de 8 ani...de 3 ani nu se mai riica de pe pat...i se cangreneaza carnea pe ea numai daca isi tine un picior peste celalalt picior timp de cateva minute...nu se poate deplasa pentru nevoile proprii...are pampers ca si copii mici...plange aproape mereu..., iar in ultimul timp este...departe...de unde mai revine din cand in cand...spunand..."tare mi-as mai dori sa mor draga mea...sunt obosita si va chinui si pe voi...asta nu este viata!"...si imi vine si mie sa zic...:"tare mi-as dori sa mori bunica mea...ca nu mai pot sa vad atata suferinta si durere...atata ....Doamneeeee!!!!.Doamneeeeee!!!!....", dar...nu pot sa zic...nu pot! Nu sunt pregatita dragii mei...nu voi fi niciodata pregatita si asa cum mi-a zis o data bunciul meu...niciodata nu suntem pregatiti sa ne luam ramas bun de la cineva pentru ultima oara...desi ne raman amintirile si desi il avem in suflet mereu cu noi...nu suntem pregatiti!
Intr-una din zile m-am intins langa ea si m-am ghemuit la pieptul ei asa cum faceam cand eram micuta si acolo treceau toate durerile lumii...acolo era linistea si fericirea..., dar...am simtit doar o inima prea obosita sa mai bata...am simtit un piept uscat de boala si transpiratia durerii...am simtit un suflet care vrea sa plece si vrea sa ramana...si stiu ca eu sunt oarecum cea care il tine aici...prins intre lumea asta inumana si plina de ATATA durere si cea de dincolo unde D-zeu o va lua la El si se va ingriji de sufletul ei bun si frumos ca si cand ar avea langa El o adevarat Regina!!!
Si-a pus peste mine mana si m-a frecat incet pe spate...m-a sarutat cu coltul gurii..atat cat se poate ea intoarce...cat ii este ingaduit de corpul acesta care o omoara..., dar pe care eu il ADOR...si mi-a cantat incet....asa cum numai ea stie sa cante...apoi simtindu-mi lacrimile pe pieptul ei....mi-a zis: "Nu plange draga mea...va fi bine, dar trebuie sa ma lasi sa plec...este mai bine asa si pentru mine si pentru voi...pentru ca asta nu mai este viata, asta este chin mare..., iar tu iubita mea printesa stii asta! Am trait destul, ma bucur de cum te-am crescut si de ceea ce ai devenit...tot ce imi doresc este sa te stiu fericita...atat, dar de asta voi avea mereu grija...sa nu crezi ca D-zeu va putea sa ma tina departe de tine..Nu..., dar trebuie sa ma lasi sa plec...si sa nu uiti niciodata cat de mult m-am bucurat ca existi si cat de mult te iubesc!".
Nu voi uita...nu voi uita nicodata cozonacii ei, prajiturile cu miros de vata de zahar, rasetele copilariei, mana ei care se flutura cand plecam si o vedeam din masina pana departe...lacrimile ei care cadeau din orice...ochii aceia blajini si calzi care ar fi facut sa se topeasca si icebergii...bratele pline de dragoste...cantecele ei de alint...Nu am sa uit NIMIC din ceea ce au insemnat ea si bunicul pentru mine...copilaria mea si ceea ce am eu mai bun in mine...care ale lor sunt toate...ei le-au plantat acolo...eu doar le-am dezvoltat...nu am sa uit,...dar mi-e deja atat de dor de bunica mea care si acuma de Revelion ma privea...plecand inca un pic de langa mine...si...stiu ca nu mai dureaza mult si va pleca de tot.
Puteti sa va inchipuiti cat doare sa stii ca trebuie sa lasi sa plece pe cineva drag?...ca si cand i-ai face tu valizele si l-ai duce la un tren care...niciodata nu il mai aduce inapoi si....trebuie sa zambesti si sa spui..."drum bun si nu uita niciodata cat te iubesc"...!
Dar...am langa mine o iubire adevarat, o iubire magica, o iubire care ma tine mereu de mana cand cad, care ma ridica, care ma adora si ma vrea mereu, mereu bine si...stiu ca de acolo pana la urma imi voi trage puterea de a mai zambi o data...atunci cand bunica mea isi va lua adio de la mine pentru ultima oara!
Va multumesc ca m-ati ascultat...si va multumesc ca intr-un fel sau altul imi sunteti alaturi si ma ajutati sa ridic privirea...sa imi sterg lacrima..., dar am inca nevoie de voi...atunci...cand viata va inchide cercul Universului Meu...universul unde mi-am nascut si trait primele clipe de viata...bunicii mei.