Spectator in viata mea...

[Lady Allia]

(Partea I - Disperare...)


...Afara era inca frig, tata era in spital facuse intoxicatie alimentara intr-o aplicatie si era sa moara...mama era necajita...bunica insa...a fost acolo...mereu!
Parca lumea asta nu a vrut sa ma nasc pana nu a venit ea...nu stiu pentru cine am fost cadou..., dar pentru ea singur am fost un cadou nepretuit!
Nu m-a dorit nimeni, nimeni nu era pregatit sa ma nasc..., mai ales sa fiu si fata..., "risipa de material", cum obisnuia sa se spuna la noi in familie, dar asta a fost...m-am luptat sa exist...m-am luptat sa ma nasc...ai m-am nascut.
Viata mea a fost o lupta de la inceput...doar pentru bunicii mei a fost o binecuvantare...pentru ei nu m-am luptat sa dovedesc nimic...era important doar sa exist...sa zambesc, sa fiu sanatoasa, sa ma joc, sa dorm linistita...trebuia doar sa traiesc si sa ma bucur de acest lucru...si m-am bucurat...de fiecare clipa care se incapatana sa nu fie frumoasa...ii gaseam mereu partea buna..."lasa ca e bine si asa...macar am invatat ca...", in fiecare persoana vedeam mereu ceva frumos..."nu se poate sa fie om rau...nu se poate"...toate si toti aveau scuze...mai putin eu!
Eu nu am avut niciodata scuze...nici ca exist, nici ca am suferit, nici ca am plans, nici ca am ras, nici ca de multe ori am vrut sa se termine odata tot...tot...sa nu mai fiu, dar apoi stiam ca la mine nu e totul asa de usor......, un pumn de medicamente, o masina in bord..., nuu, era prea usor...eu sunt o luptatoare..."ceea ce nu ma ucide ma face mai puternica"...asta este deviza mea, iar bunicii m-au invatat sa zambesc mereu lumii si soarelui chiar si atunci cand viata iti reteaza genunchii si te lasa sa te tarasti...trebuie sa te tarasti cu demnitate si...sa zambesti!
Da!
Parca si acuma o vad pe bunica cum se trezea in toiul noptii si framanta aluat...s avem noi ce manca a doua zi, apoi lua sapa in spate si sarutandu-ma...mereu, mereu, pe frunte si pe obraji...pleca la lucru. Bunicul nu o putea ajuta, el fusese in razboi unde dupa ce a stat ingropat 3 zile langa un coleg de al lui care murise...ii degerase picioarele...si schiopata foarte tare...Se trezea uneori noaptea si ca sa nu urle de durere isi musca pumnul..., iar lacrimile i se prelingeau pe fata lui brazdata de amintiri de poltergreist. Uneori nu era deajuns si...urla...de durere...nici un pumn nu era destul de puternic sa opreasca durerea, iar eu fugeam si ii frecam picioarele..., iar uneori aveam norocol ca durerea sa treaca. Ma intindeam apoi langa el...si ii puneam manuta pe fata...sa il simt ca respira si ca nu mai plange..., iar el ma lua in brate si adormeam. Era tare bine langa bunicul!
Imi citea uneori povesti pana adormeam la el in barte si statea asa...nemiscat ore in sir daca era nevoie...numa sa nu ma trezesc.
Parca si acuma o aud pe bunica:

- Da mai omule, tu ai dat in mintea copiilor, dar de ce nu o pui in patut sa doarma si intepenesti acolo cu ea in brate?
-Pentru ca acolo nu o simt asa cum o simt aici..., iar copila asta...respira cel mai frumos si o pot saruta pe frunte fara sa ma aplec.., zicea bunicul.

Bunica radea si stia ca desi el era o fire rece...ursuza, eu il modelam si il gelatinam ca pe o bucata de plastelina..., eram sufletul lui...ochii lui...eram totul lui, iar eu credeti-ma...am simtit asta in fiecare clipa si o simt si acuma cand el nu mai este.
Bunica era o fire vesela...canta mereu, facea prajituri, deretica tot timpul prin casa, ii placeau animalele, iar pentru ea vaca era animalul cel mai de pret..."asta da animal...frumos, uite ce ochii mari, negri si blajini are?...si iti da si vitei, si lapte si carne..."..., da asa era bunica, mereu se gandea la binele nostru, nu cumva sa ne lipseasca ceva.
Imi amintesc pe la patru ani...cand m-am trezit intr-o noapte si am vazut-o cum se ostenea...dupa ce a plecat la camp am inceput sa plang. Bineinteles ca bunicului nu i-au scapat lacrimile mele infundate si m-a intrebat:

-Ce este draga buncicului..., de ce ai lacrimute in ochisorii aia mari si frumosi...offf, Doamne...si mi-i pupa de fiecare data.
-Vreau si eu o sapa sa merg cu bunica ca uite ea toata ziua lucreaza..., am zis eu.

Si, bineinteles, vorba mea a fost porunca pentru el..., dupa cateva ore aveam si eu o sapica mica, ca de rasaduri, dar eram tare mandra de ea si de atunci mergeam mereu cu bunica. E drept ca mai sapam si ce nu trebuia, dar ea radea si nu se supara. Zicea:

-Lasa draga mea, numai asa invatam...o sa creasca altul la anul, sau daca nu, acolo o sa creasca o floare frumoasa.

Da, iar mie imi luceau ochii de dragul ei si al zambetului ei minunat...Doamne frumoasa este bunica...cea mai frumoasa si este a mea!


..........................

Continuarea o sa o scriu mai tarziu, sau poate maine, cand lacrimile or sa ma mai lase, caci Doamne tare mi-e plin sufletul de amaraciune si de disperare...
Ramai aproape Ingerul meu si...strange-ma tare in brate...caci tu esti totul meu...

[sunshine]

  Plangi, draga mea, plangi si alina-ti sufletul.Dorul de ei ne apasa mereu .Bunicul meu s-a dus pe 1 ianuarie ,la un an dupa casatoria mea, sa ne lase ,sa nu mai fim asa ingramaditi.Pe bunica mea am hranit-o pana in ultima clipa(saracutii de ei....tare ma mai iubeau!) Niciodata nu-i voi uita, ii visez tot timpul....sunt acolo impreuna si tot timpul le duc prajituri.... se zice ca mortii vin in vise la cei pe care i-au iubit cel mai mult pe lumea asta.
   Acum inteleg, scumpa mea, de ce ne simtim atat de apropiate, sufletele noastre sunt atat de apropiate....
   Si eu imi plang tristetea alaturi de sotul meu, pe cand tu, draga mea , ai tanjit dupa mangaierea unei mame, bratul unui tata.....ma simt atat de egoista....
  Nici eu nu am  avut o copilarie fericita, nici nu stiu cand a trecut....nu voi uita noptile de groaza cand il asteptam pe tata,  nu voi uita tremuratul inimii si perna mamei pe care o strangeam in brate ca sa-i simt mirosul atunci cand sunam la salvare in toi de noapte si o priveam cu ochii mei de copil cum pleaca si nu stiam daca se mai intoarce....
  Sa plangem , scumpa mea, sa nu uitam ce am avut si cat am fost de iubite si sa -i visam pana ii vom intalni si vom fi impreuna pentru o vesnicie.

[Lady Allia]

Da draga mea, uneori oamenii sunt legati unii de altii fara sa stie...parca destinele lor ar fi legate, uneori asa si este. Au destine comune, au destine apropiate si pe parcursul vietii ajung sa se cunoasca...devin prieteni, iubiti, soti...
Tu...nu stiu unde ai fost pana acuma draga mea, dar acuma ca te-am gasit...iti multumesc ca existi si stii exista atat de frumos...iti multumesc ca imi esti prietena si ma bucur sa fiu alaturi de tine in viata asta...
Prieteniile sunt frumoase pentru ca ele nu se cer...ele se castiga si se pastreaza prin incredere si respect, prin afectiune si prin acel..."imi pasa de tine si de ceea ce ti se intampla"... , iar mie imi pasa si stiu ca si tie.
Parintii mei...ma bucur ca macar asta nu au facut...si eu nu am vazut-o pe mama niciodata batuta de tata...cred ca acel lucru m-ar fi facut sa imi pierd si mai mult increderea in viata, cred ca nu as fi gasit niciodata puterea sa imi privesc tatal ca pe un tata.
Iar despre faptul ca mortii se intorc mereu la cel dragi..., da este adevarat!!!

[Lady Allia]

Si ochii ei m-au urmarit peste tot...privirea aceea blanda plina de caldura si bucurie. Nu cred ca am vazut oameni mai fericiti ca si bunicii mei atunci cand eram cu ei. Nimic nu compensa cu o sarutare de a mea, cu o imbratisare..., cu un suras sau cu o pozna.
Stiu doar ca la ei nimeni si nimic nu ma putea atinge...nici un rau, totul trecea prin ei si numai ce era frumos si fericit ajungea la mine...raul ramanea undeva unde eu nici nu stiam ca exista.
Imi aduc aminte iarna...cum stateam cu fata lipita de geamul mic de la fereastra si puteam sa jur ca fulgi mai albi si mai magici ca aceeia eu nu am vazut niciodata. Parca fulguiau special pentru mine, sa imi incante privirea si sufletul cu dansul lor frumos si cu sclipirile lor magice. In casa era cald, se simtea miros de lemn, iar focul dansa pe peretii incaperii..., glasul bunicii ingana cate un cantec batranesc de dor, iar bunicul fuma linistit langa soba, privindu-ma cat de incantata eram.
Afara zapada se asternea lucind mirific sub razele lunii...si desi si astazi mai vad zapada cum se asterne, niciodata nu va fi la fel de frumoasa si de stralucitoare ca si cea din curtea bunicilor mei. Acolo era lumea mea de basm, lumea unde eu mai credeam in zane si feti frumosi, in balauri si in pitici, acolo eu credeam cu desavarsire ca sunt elf.., elful lui bunicu, iar el era un imparat batran care a fost exilat din lumea lui pentru ca a iubit-o pe bunica si a preferat sa renunte la tot ca sa fie cu ea . Ehh, ce sa fac? Asa mi-am inchipuit mereu, iar asta pentru ca bunicul meu era o persoana foarte nobila, plina de intelepciune si vorbe de duh.
Inainte de un Ajun de Craciun, tin minte ca am mers cu bunica pana in sat la Bold ca asa se spunea in sat magazinului unde gaseai de la mancare, incaltaminte, imbracaminte, jucarii, pana la sape si tarnacoape...mai tot si am vazut o papusa intr-un raft. Era o papusa mai maricica, facuta din material verde cu buline rosii, umpluta probabil cu vata artificiala, care avea cosite galbene de lanita si doar fata ii era din plastic. Avea ochii mari si negrii si doi bujorei in obraji...ca doi banuti. Acuma cand vad ce fel de papusi au copii si ce fel de jucarii imi vine sa zambesc la cat de banala si simpla era confectionata acea papusa, dar, va spun ca pentru mine nici o alta papusa nu va fi la fel de frumoasa vreodata , aceea a fost....magica!!!
Ma uitam la ea si mi se lipise privirea de ochii si parul ei galben. Bunica ma vazu si zambind ma intreba:

-Iti place papusa draga bunicii? Sa ti-o cumpar?

Eu stiind ca este scumpa si ca ei nu erau atat de instariti, iar bunica si bunicul aveau nevoie de tot felul de medicamente, am spus:

-Nu buni, dar ma uitam si eu la ea...cred ca altor fetite le-ar placea sa le-o aduca Mosul, am incercat sa o conving in timp ce in ochii mei luceau doua boabe de lacrimi.

Ea ma saruta cald pe frunte si pe crestet si tragandu-mi strengareste din ochii m-a incurajat....mereu ma incuraja:

-Nu se stie..., Mosul asta e tare ciudat. Ne aude mereu si cele mai ascunse ganduri ale noastre sa stii...eu deja cred ca imi citeste sufletul ca mereu mi-a adus ce am vrut.

-Si ce ai vrut, ce ti-ai dorit tu asa mult buni? am intrebat-o eu deja licarind ca un beculet fericit la gandul ca Mosu deja m-a auzit si poate, poate imi aduce papusa.

-Pai mi-am dorit o fetita si un baietel si i-am avut, iar apoi am tot plans sa imi aduca o printesa mica si frumoasa, cu ochii mari si caprui...frumosiiiii, frumosiii, cu o gurita perfecta care spune numai lucruri frumoase, jucausa si vesela si cu o inimioara calda si tare buna...., aia mi-am dorit. Si...uita ca mi te-a adus Mosu printesa mea draga, imi zise ea dragalindu-ma toata, toata.

-Offf, buni draga...atunci si mie mi-a adus Mosu cadoul deja...pe tine si pe bunu! Iar bunica ofta tragand o tura de plans, caci ea saraca tare mai plangea din orice.

Acel Ajun a fost magic..., caci va inchipuiti ca Mosul nu m-a uitat si mi-a adus papusica pe care si acuma o vad pana in cel mai mic detaliu...cum rasarea de sub ramurile bradului impodobit cu nuci invelite in staniol in loc de globuri, cu hartie creponata si hartie decupata sub forma de stelute sau braduleti.

Cand am implinit varsta de sase ani...si eram numai buna de mers la scoala, parintii mei au decis sa ma aduca la oras, caci "aici se face scoala", dar copilaria nu se putea face? Poznele nu se puteau face si la oras? Dar...dulciurile cu care ei ma amageau in fiecare sfarsit de saptamana cand veneau in vizita...nu puteam sa le primesc in locul acela atat de strain mie..."acasa la oras"
Dintr-o data dupa sase ani stiau si ei ca am nevoie de educatie si scoala mai buna, iar astea numai langa ei le puteam avea bineinteles. Nu a contat ca nu cunosteam pe nimeni in oras, ca nu aveam nici un prieten, ca toata lumea mea draga ramanea in urma langa bunicii mei, ca plangeam si ma tanguiam dupa ei...trebuia sa devin "fata de oras"...ehh, dupa un timp a fost chiar usor sa devin, dar, am suferit mereu dupa ceea ce a ramas in urma.
Acolo erau singurii oameni care stiau numai dupa mersul meu daca sunt racita sau bolnava, stiau numai dupa privirea pe care o aveam daca am vreo problema pe suflet, stiau cum sa imi aline lacrima si cum sa ma faca sa inteleg ca nu toate care sunt bune pentru mine sunt bune si pentru cei de langa mine.
Acolo erau visele mele de vara si visele mele de iarna...acolo imi erau saniuta si zmeul cu care alergam vara prin curte si pe campul de la capatul satului...acolo imi erau gandurile si sufletul, dar nu era important ce simt ci ceea ce simteau ei.
Cu timpul, fiind o fetita exagerat de respectuoasa si prietenoasa, m-am obisnuit cu orasul, cu oamenii si copiii de aici. Nu erau la fel, erau mai mincinosi, mai retrasi, mai ascunsi, mereu vorba le avea mai multe intelesuri si ... desi era multa iarba in jurul blocurilor nu puteam sa ne jucam pe ea. Asta era o mare dilema pentru mine si a ramas multa vreme o dilema!
Mergeam la fiecare sfarsit de saptamana la bunici, in fiecare vacanta, iar asta ma bucura foarte mult.
Bunicul mereu ne astepta in veranda casei, pe un saun mic si verde, scorojit de timp si fumand Marasesti. Si in miezul verii saracul avea pe el un pulovar gros de lana..., asta pentru ca razboiul i-a lasat cicatrice in tot ce insemna el..., de la vise, la constiinta, la suflet si bineinteles in sanatate.
Cu timpul bunicul a facut cataracta pe ochiul stang..., iar mai apoi pe dreptul...nu mai vedea decat umbre, iar mai apoi nici alea. Mergea peste tot pipaind trotuarul ingust din curte cu un bat mare pe care il folosea drept carje, iar mai apoi cand ajungea la casa sau la grajd, pipaind cu mana.
Pe mine ma cunostea pe de rost...stia tot despre mine, uneori nu puteam crede ca nu vede, atat de bine ma cunostea, dar ma cunostea dupa cum ii vorbea sufletul meu prin glas...si nu se insela niciodata.
La varsta de zece ani...a venit pe lume primul meu frate...asa m-am bucurat cand a venit bunica si mi-a spus incat am sarit din varful unui corcodus. Puteam sa mor, mai ales ca am cazut intre coasa si gard..., dar inca o data D-zeu mi-a sarutat viata cu noroc si drag.
Vai ce bucuroasa am fost...nici nu pot sa va explic...!!! Nu am cuvinte, ..., poate doar undeva in viitor cand si eu voi avea copii si bucuria de mama va egala aceasta bucurie. Eu imi doresc o fetita...offf, tare mult imi doresc o fetita!
Tin minte ca fratele meu era tare mic, era alb ca si laptele si avea doi ochii negri ca doua mure. Mereu avea doi bujori aproape perfecti in obraji si era tare cuminte.
Mama a trebuit insa sa mearga la servici..., asa era pe atunci, iar eu am invatat la zece ani sa fiu mamica . A fost greu, dar nu regret..., nu regret diminetile in care plangeam de somn, dar trebuia sa ma trezesc ca sa il leagan, sa il adorm, sa il schimb (nu era pampers atunci ), sa ii dau sa manance. Nu regret zilele in care oriunde mergeam trebuia sa il duc cu mine, noptile in care ma trezea din jumatate in jumatate de ora (caci numa cu mine dormea)...ca avea colici sau ii cresteau dintii......nu regret pentru ca a fost un copil deosebit de cuminte, care atunci cand toate acele problemute de beblasi au trecut, stia sa se joace frumos, sa nu planga, stia sa vina sa isi puna capusorul in bratele mele si sa imi zambeasca ca un inger...., iar acuma imi este un frate bun, care ma iubeste si ma respecta.
La treisprezece ani s-a nascut fratele meu mai mic Razvan..., dar deja eram obisnuita si cu el a fost totul foarte usor . Iar el..ooff, el radea mereu, nu stia plange niciodata...iar cand il puneam in patut sa doarma, Rares, care avea aproape trei anisori, se aseza langa patut si se uita printre barele de lemn la el. Daca Razvan plangea sau se stramba un pic in somn, fugea repede la mine:

-Nanona (asa imi zicea el atunci), pinge Lavan! Vino! Pinge!

Si eu il sarutam pe crestet, asa cum facea bunica cu mine, il luam in brate si bineinteles ca alergam repede la Lavan sa vad ce are . De obicei nu avea nimic, doar mici colici prin burtica, sau visa ceva..., de multe ori ma intreb ce pot visa copii cand sunt atat de mici, dar este clar ca viseaza...pentru ca se stramba in vis, fac mutrite, isi incretesc fruntile micute, rad, plang...
Si asa..., la zece ani un copil s-a trezit peste noapte mamica! Dar cum am mai spus nu regret, pentru ca am castigat in schimb zambete, primii pasi ai lor..., cat de minunat a fost sa ii vad ca se ridica pe picioruse, fac ochii cat cepele, ca si cand nu le venea sa creada ca ei...pot sta pe chestiile alea care se numeau picioruse  si intinzand manutele s-au repezit catre mine stiind ca ii prind daca e sa cada.
A fost uimitor...la fel de uimitor ca si atunci cand i-am auzit zicandu-mi pentru prima oara: "mama". La inceput m-am bucurat, dar apoi m-am intristat pentru ca istoria se repeta, iar eu nu eram mama lor, asa cum nici bunica nu era mama mea .
Am invatat sa ii invat ceea ce am fost s eu invatata...sa fie buni, sa nu fie egoisti, sa iubeasca viata, sa se iubeasca intre ei..., i-am invatat de la doi ani engleza, franceza ca sa nu le fie greu mai tarziu...acuma parca engleza le e limba materna, iar asta ma bucura. Dar, cu ei nu era greu nici sa ii ajuti la teme, nici la invatat...erau copii receptivi si cuminti, nu erau alintati si rai, nu bombaneau si nu te faceau sa para totul si mai greu decat era.
Mi-a fost greu doar cand erau amandoi mai mici...si trebuia pe unul sa il tin in brate, pe altul sa il scutur cu caruciorul pentru ca vroia sa adoarma...cu o mana sa invart in oala de mancare. Am invatat sa fac toate astea si...am invatat singura, iar asta este deosebit de important pentru mine...ca am reusit, ca acuma cand ma uit la Razvan si Rares nu ma gandesc ca eu am fost un copil ci, ca am avut suficienta putere sa ma descurc pentru ca ei sa ajunga asa...frumosi si deosebiti.

[Evangeline]

Draga mea m-a impresionat povestea ta. Chiar daca ai suferit mult, ai acum parte de multa fericire din partea fratiorilor tai si cred ca esti tare bucuroasa cand ii vezi acum mari si stii ca tu i-ai crescut i-ai invatat tot ce e mai bun Te admir foarte mult pentru curajul si puterea pe care ai avut-o de mic copil
Astept cu nerabdare continuarea

[Lady Allia]

In tot acest timp, bunica mea saraca facea naveta pe perioada in care eu eram la scoala. Se trezea cu noaptea in cap, ajungea pe ora 7 dimineata la noi, eu mergeam la scoala, iar ea apoi la ora 13 se intorcea acasa, unde bineinteles avea de facut mancare, de hranit animalele, caci bunicul nu mai putea sa o ajute...nu mai vedea deloc..., iar varsta deja isi spunea cuvantul.
Stiu doar ca bunica era merau langa mine...sa ma ajute, sa nu cumva sa pierd scoala, sa nu fiu obosita si sa am un pic de timp liber.
Sa nu credeti insa ca parintii mei erau iresponsabili sau nu se gandeau la noi, dar serviciile lor erau de asa natura incat...nu se puteau ocupa de noi..., ne dadeau doar telefoane, iar cand ajungeau acasa, de abia ce mai aveau timp sa ne intrebe cum a fost...ca adormeau de oboseala.
Mama lucra de dimineata pana seara pe la 18-19, uneori si mai mult, iar tata era mereu plecat de acasa fiind ofiter in armata. Uneori nu il vedeam cu saptamanile, cu lunile....si imi lipsea, cel mai mult regret faptul ca eu si tata putem sa numaram pe degetele de la o mana lunile petrecute in viata asta impreuna in 28 de ani pe care ii am. Nu au existat concedii pe care tata sa le petreaca de la inceput pana la capat alaturi de noi...nici unul . Tin minte intr-o iarna, eu eram mica, cred ca aveam vreo 5-6 ani...tata saracul ne-a sunat din Alba sa ne spuna ca trenul va trece prin oras pe la bunica (mama lui)...si va sta 15 minute in gara. Am mers cu mama si cu bunicul in gara, dar trenul a trecut...nu a oprit asa cum era preconizat. Am inceput sa tip si sa plang in hohote....tata imi flutura cascheta de la geamul trenului..., iar bunicu ne-a azvarlit in masina si a mers de-a lungul sinei de tren...daca, daca undeva trenul se va opri...si...s-a oprit...la un nod feroviar apropiat de orasul natal al tatalui meu. Am stat cu tata cateva minute...el era la geamul trenului cu lacrimi in ochii, iar mama plangea.
Offf, a fost greu...aproape tot a fost greu pe atunci..., dar cred ca tuturor nu doar noua...si cred ca multi copii au avut copilarii fara amintiri frumoase, nu doar eu, dar probabil asta este viata...buna si rea, important este sa nu ne pierdem ceea ce avem mai frumos in noi...sufletul si bunatatea.
Cand am implinit 14 ani, bunicul din partea tatalui meu...murise. Am fost langa el pana in ultima clipa. Nu bause la viata lui, nu fumase, dar se trezise ca are cancer hepatic, declansat de o hepatita netratata de cand fusese mic. I se rupse mana in somn..., iar eu cand am mers la bunici in vacanta de vara, bunicul avea mana infasurata intr-un bandaj. Tata a fost cu el la doctor si acolo ne-au spus pe ocolite, (caci atunci nu se spunea), ca bunicul are cancer si nu se stie cat mai are de trait. A mai trait doua saptamani...., doua saptamani in care eu l-am vazut cum se stingea...incet, incet...si stiam ca nu mai pot face nimic decat sa fiu langa el...atat.
Stateam langa el si ii povesteam orice...numai sa uite de durere..., iar el imi zambea zicandu-mi "puiul meu de om". Cand s-a stins nici sa plang nu am putut...mutisem de durere....lacrimile refuzau sa cada. Simteam doar ca se invarte lumea cu mine si o parte din universul meu...disparuse. Ma gandeam ca macar celalalt bunic la care crescusem sa nu moara asa...mai bine sa moara in somn, sau oricum, dar sa nu sufere...iar eu sa fiu foarte batrana...poate eram mai pregatita.
Dar..., viata este dura...si nu ne da ragazuri...la un an s-a stins fratele tatalui meu...avea doar 38 de ani...era preferatul meu...Nici acuma nu pot sa cred ca nu mai este...,nici acuma nu pot sa cred ca nu ma mai ia pe umeri sa ma duca la meciuri de fotbal si sa imi cumpere halvita....ii vad mormantul si refuz sa ma impac cu ideea ca a murit singur in noaptea de Revelion!!!
Dupa doi ani si cateva luni...intr-una din vacantele de iarna....ironic. dar asa a fost....dragul meu bunic...care mereu ma tinea pe genunchi, cu care dormisem atatea nopti ale copilariei mele....s-a imbolnavit..., iar afara fulgii cadeau...mai frumos ca niciodata.
El zambea larg, avea ochii la fel de stralucitori, dar parca nu il mai interesa decat sa se uite la mine si la bunica...Parca pentru el timpul se oprise si nu mai existam decat noi doua...parca ar fi vrut sa isi umple sufletul si ochii de noi doua ca sa ne poata lua cu el.
Dupa o luna, in ianuarie, bunicul a trebuit sa se interneze in spital....Eu atunci eram la scoala si nu puteam sa fiu langa el, dar mi-am cerut cateva zile de la doamna diriginta, deoarece trebuia sa fiu langa el...si el fusese langa mine atunci cand viata nu a fost prea darnica in ceea ce ma priveste, atunci cand nu aveam loc decat langa el si bunica...singurii caroranu le-a fost prea greu sa creasca un bebelas de cateva saptamani. Bunica a stat mereu langa el..., dar era necajita ca bunicul nu lasa sa i se puna perfuzii ci vroia sa se intoarca acasa. Mereu zicea:

-Eu vreau sa mor acasa dragele mele...stiu ca nu mai am mult de trait, macar sa mor acasa si sa fiu langa cei dragi.

Bunica plangea, iar eu eram suparata pe tot...pe lume, pe viata, pe D-zeu...mereu ii repsoam atunci ca nu e corect, ca nu a fost cinstit ca imi facea asa ceva....bunicul a fost om bun...nu merita asa ceva...nu el!!!
Dar a fost si mai rau...bunicul avea...cancer...cancer pulmonar..., iar dupa cateva saptamani i se micise si traheea si nu mai putea inghiti nimic...Ii dadeam apa cu lingurita mica de cafea...si uneori si atata apa il inneca...Slabise tare mult...era doar o umbra a tot ceea ce era bunicul meu...ochii ii erau pierduti undeva departe...ca si cand ar fi asteptat mereu ceva...pe cineva...fata ii era galbena si subtiata de durere...mainile ii erau din ce in ce mai reci..., iar eu...ooofff Doamne...i le incalzeam si i le sarutam mereu, mereu...ca si cand as fi sperat sa pot aduce din nou caldura si viata in corpul lui vlaguit si obosit de boala si suferinta.
Dar bunicul meu nu se plangea, nu spunea nimic...tacea si ne privea...uneori ma chema ca si cand nu ar fi vrut sa moara si sa nu ma mai vada pentru ultima data.
Intr-o zi...eram doar eu si bunicul si el ma striga incet:

-Ramona mea...

Eu abia atipisem langa el..., dar am zambit cand i-am auzit glasul care imi era atat de drag. L-am privit si sarutandu-l pe frunte i-am zis:

-Da bunicule...sunt aici. Sa iti aduc ceva?

-Da, imi zise bunicul. O cana cu apa...vreau sa mai beau din cana macar o data! Te rog, iar ochii lui se umplura de lacrimi.

M-am ridicat si plangand pe furis sa nu ma vada am umplut o cana cu apa...Zambind apoi i-am dus-o la buze. O lua cu efort mare in mana lui care altadata era atat de puternica incat mi se parea ca putea tine cerul pe palme daca ar vrea...si o impinse catre buze. Eu ii sprijineam cu o mana capul, sa fie putin ridicat ca buzele lui sa poata ajunge la cana, iar cu cealalta mana ii ajutam mana lui. Ridica putin cana, dar din pacate putinele picaturi care ii ajunsera pe gat il facura sa tuseasca si sa se innece. L-am ajutat cumva sa inghita, i-am vazut zambetul pe buze....reusise sa bea..., dar in urechi imi rasunau inca tusea innecata si nu puteam vedea decat chinul lui din privire cand se straduia sa inghita apa. I-am lasat capul incet pe perina, l-am acoperit, mi-am cerut iertare ca s-a innecat cu apa si l-am rugat sa ma scuze putin ca trebuie sa plec pana afara.
El a zambit si a adormit..., iar eu am iesit in fuga afara...Am aruncat de pamant cana, am inceput sa plang si mi-am muscat mana ca sa nu tip sa ma auda cumva...In gandul meu eram atat de furioasa pe D-zeu incat daca as fi putut l-as fi prins de piept...as fi urlat la el...nu puteam intreba decat: "de ce? de ce??? de ce si el??? de ce asa???"...., dar bineinteles ca D-zeu m-a iertat si atunci...si mi-a dat puterea de a merge mai departe.
Am vomat de durere, am ingenuncheat apoi in curtea in care altadata zburdam de fericire si am plans mult..., mult, pana lacrimile nu mai curgeau. Atunci m-am ridicat si tragand aer in piept am intrat la bunicul in camera. M-am bagat langa el in pat si am deschis cartea de povesti...povesti cu elfi si zane, cu printi si domnite, cu unicorni...povestile cu care el ma crescuse, povestile de unde credeam eu ca vine el si bunica...., iar el zambea larg si fericit. Se ghemuia langa mine si adormea cu fruntea lipita de umarul meu, iar eu citeam si il mangaiam pe spate. Nu m-am dezlipit defel de el...pana intr-o zi cand mama ma chema de urgenta la Oradea sa duc in sat ceva haine de doliu...ca familia toata se pregatea sa il duca pe ultimul drum..., doar eu speram in miracole..., doar eu speram sa il vad ridicandu-se pe marginea patului si sa imi spuna:

-Buna dimineata elful meu drag...!

Nu am vrut sa merg, mai ales ca bunicul nu vroia sa ma lase..., dar sarutandu-l pe frunte si spunandu-i ca il iubesc...l-am mai privit...nu stiam atunci..., dar era sa il privesc pentru ultima oara....bunicul meu se stingea in timp ce eu deschideam usa casei parintilor mei. Cand am inchis usa...telefonul tipa prelung. Am scapat cheile din mana si mi s-a facut rau...era a treia oara in viata cand eu am ridicat receptorul si cineva imi spunea..."Ramona veniti repede acasa...a murit!"...Eu am raspuns cand s-a stins bunicul din partea tatei, unchiul si acuma...cand mi s-a stins cealalta parte a universului tot eu am raspuns.
Am cazut inerta langa frigider...noi pe frigider tineam aparatul telefonic...verisoara mea plangea la capatul receptorului, iar eu nu vedeam altceva decat ochii bunicului meu...atat! Ochii aceia albastri si senini, adanci si blanzi in care ma scaldasem de atatea ori...de unde imi luam puterea de a merge mai departe...ochii aceia nu concepeam ca nu mai sunt.
Nu pot sa va explic nimic...nu cred ca sunt cuvinte pentru ceea ce a urmat...stiu doar ca nu m-am dezlipit de langa el deloc...il priveam cum statea acolo...fara viata...rece...il priveam cum nu ma privea. Nu auzeam nimic, nu ma interesa nimic...mi-am urlat durerea atunci cand l-am vazut intins pe pat...si nu ma putea chema..., iar apoi...m-am ingopat impruna cu el...mult timp.
Mult timp m-am simtit goala, nu am vrut nimic...si durea enorm sa merg la bunica si el sa nu fie in veranda casei pe scaunelul lui scorojit fumand Marasesti si tusind innecat de la tigari. Era atat de gol fara el...si este si acuma....! Scaunelul este inca acolo...veranda la fel...pulovarele lui groase parca si acuma mai ii pastreaza mirosul..., dar el nu este si nu va mai fi, iar pentru asta nimeni si nimic nu m-au putut pregati in viata.
Insa...nu are sa se termine totul aici, desi tare mi-as fi dorit...insa...tot ce am iubit eu profund si sincer, curat si din tot sufletul meu...s-a stins sau a ajuns sa se chinuie ca un animal...unori ma gandesc ca mai bine nu as iubi...mai bine nu m-as fi nascut..., dar stiu ca...D-zeu are modul Lui de a Ne arata ca viata nu trebuie judecata ci traita oricat de grea ar fi!!!

[Lady Allia]

Va multumesc tuturor pentru ca existati si sunteti alaturi de mine...chiar este un moment in care am nevoie de cat mai mult sprijin si cat mai multa caldura...mai multa decat niciodata!!!!

[Evangeline]

Sunt aici draga mea, iti citesc povestea si parca simt o durere imensa in sufletul tau
Chiar daca nu scriu prea mult dar sunt aici si iti ascult povestea si tie si celorlalti . Sunt aici sa va ascult si sa va spun ca pe acest site gasiti multa caldura si prietenii adevarate
Ai curajul Lady si mergi mai departe, ai un suflet minunat nu te opri din drumul tau

 

[Lady Allia]

Multumesc kitty17...ai un suflet frumos si stii sa fii alaturi de oameni..e o calitate draga mea...pe langa multe altele pe care le ai si eu le-am vazut....pentru mine conteaza ca esti un om minunat si un suflet frumos...asta nu ompenseaza cu nimic altceva!
Da...am o durere imensa...neputinta! Am o durere imensa...faptul ca mereu imi pasa...imi pasa de toti...chiar si de cei carora nu le pasa! Am o durere imensa...faptul ca fac sa sufere un inger...care nu merita sa sufere! Am o durere imensa...neputinta din nou!
Dar...sunt fericita...dincolo de neputinte si lacrimi, de tristete si durere...iubirea! 

[Lady Allia]

"."

Asa as incepe...asa incep eu cand sufletul meu tipa si urla...cu un punct! Nu cred ca vor exista vreodata cuvintele pe care sa le gasesc pentru a exprima ceea ce urmeaza...nu cred! Am doua situatii in viata pentru care nu pot sa gasesc cuvinte...dragostea si durerea...! Sunt cuvinte, dar sunt...goale de contextul sufletului...nu exprima decat...parti, franturi...e ca si cand ai auzi o opera de a lui Mozart cantata la muzicuta...o percepi, dar, nu suna la fel. Cateodata poate este mai bine asa...cateodata parca ti-ai dori sa existe cuvinte care sa tipe, sa urle, sa sfasie...ca sa te poti elibera atunci cand tu nu poti sa faci nimic din toate acestea...ci trebuie doar sa zambesti si sa plangi pe furis.
Dupa ce a murit bunicul...in vacanta de primavara am mers cu fratii mei in vacanta la bunica. Rares, fratele mijlociu insa incepuse scoala, era in clasa intai si eu si el ne-am intors mai devreme acasa. Piticul  , ca eu si acuma asa ii zic, a mai ramas. In prima zi de scoala, bunica nu a rezistat si a venit cu piticul acasa, iar eu l-am rugat pe tata sa nu il trimita pe Rares la scoala. Aveam o premonitie...ceva ce nu imi dadea pace...nu pot sa va spun ce am visat pentru ca este inspaimantator. Insa tata...l-a trimis! Eu eram in ultimul an de liceu...ma pregateam de bacalaureat si vroiam sa dau la facultatea de drept pe care mi-am dorit-o de pe la vreo 4 ani cand am vazut un judecator si am zis ca "si eu vleau sa fiu in haine negre si sa bag oamenii lai la puscalie" . Nimeni nu m-a putut face sa ma razgandesc. Saracu tata...imi daduse ore in particular la engleza...mie...care vorbeam engleza ca si limba materna aproape...(dar el nu trebuia sa stie asta)...si pentru ca faceam mereu pe proasta si greseam intentionat...profa a zis:'"domnule...fiica dvs. nu are nici macar sansa minima sa reuseasca...este antitalent", iar tata dezamagit de fiica lui incuiata si care l-a facut de rusine a zis:"da la ce vrei...ca nici la limbi nu te pricepi...atunci da unde vrei".
Haha...vai ce fericire pe mine...puteam sa dau la drept..iupiiii!!! Eram incantata!
Dar..sa revin! In ziua aceea am mers la scoala, iar prietena mea Anca ma tot intreba: "ce e cu tine? esti tare trista si ingandurata...azi nu ai mai replicat nici un profesor..e grav mai Rami"...si asa era...grav!
Cand am venit acasa aflasem ca la scoala fratele meu a avut un accident. Bunica plangea si statea intinsa pe pat caci avand probleme cu inima pentru ea orice efort era periculos....chiar si plansul.... Piticul plangea ca o vedea pe ea si pentru ca el nu intelegea nimic, parintii mei erau langa fratele meu la spital, iar mie imi era rau...simteam ca deja era prea mult! Prea mult!
Fratele meu facuse comotie cerebrala...pentru ca indraznise sa alerge printre baietii de clasa a 8-a si unul din ei s-a enervat atat de tare incat l-a lovit in cap cu o minge de baschet cu atata putere incat fratele meu a zburat in aer 2 m si a cazut pe ciment lovindu-se cu capul de pavajul scolii. Timpanul i-a fost spart, scarita si ciocanelul din urechea interna i-au fost mutate de la loc si el facuse comotie cerebrala. Norocul lui a fost ca a ramas constient...si se gandea ca il vor certa parintii acasa ca isi murdarise hainutele de la scoala de...sange!!!!!!!!
Doamneee!!!!
Cand am ajuns la spital...mama era sfasiata, tata era cazut pe un scaun fara puere..., iar tatal meu este un om puternic...pe care nimic nu il doboara, dar...imaginea fratelui meu atunci ar fi doborat si cel mai rece om!
Era micut...blond, iar constitutia lui era foarte firava...fata ii era alba-galbuie ca a unui mort si cearcanele ii erau pana la jumatatea obrajilor...ochii lui micuti si negri erau inspaimantati si plini de durere...nu plangea pentru ca era un copil viteaz si cuminte, dar, nici nu trebuia...chipul lui spunea tot!!! hainutele lui erau patate toate de sange...manutele erau pline de tot felul de chestii care il tineau sub observatie si avea perfuzie in piciorus pentru ca pe mana nu mai avea loc...(deja mi se face rau de durere...il vad si acuma). Avea ceva care ii observa activitatea inimii, a tensiunii, a creierului... ...fratele meu era la un pas de moarte, dar,...D-zeu EXISTA...fratele meu traieste...este un tanar frumos...inteligent, cu ambitii, cu vise, care uneori ma enerveaza de imi vine sa il strang de gat... , dar, a reusit...a luptat, iar D-zeu a fost langa el!
Cand m-a vazut i-au lucit ochii o clipa si a zis: "Rami..off ce m-au chinuit! M-a durut, dar a trecut..., insa am strigat sa stii!"...Am zambit in timp ce palmele mele erau pline de sange...asa mi-am bagat unghiile in palme ca sa pot rezista sa nu plang..., dar stiti ce mi-a zis???
"Rami...plange ca stiu ca vrei sa plangi...si daca cumva mor sa nu fii trista...il ai pe Moti (un urs mare de plus pe care il castigasera parintii nostri cadou la un revelion)si pe Razvan...o sa dormi cu ei, iar eu o sa fiu Moti sa stii...nu te las singura niciodata!".
L-am privit cu ochii larg deschisi...ma inspaimantase...nu puteam nici sa respir...era UN COPILl de 7 ani si cateva luni...era atat de crud ceea ce a zis...nu puteam nici macar sa ma gandesc ca l-as putea pierde!!!!!!!!!! Am tasnit ca o racheta in holul spitalului...si m-am prelins langa peretele salonului...stiu doar ca mi-a fost rau...am vomat...am ajuns cu capul pana pe genunchi...si m-am trezit in bratele unui strain care m-a ajutat sa ma pun pe un scaun. Am ramas acolo catva timp...nu stiu cat...apoi am mers si m-am spalat si am intrat la fratele meu care ma astepta. Stia ca am plans...nici nu i-am ascuns, dar i-am promis ceva...ca nu va muri...si daca va fi sa imi scot eu inima din piept si sa o arunc afara la caini...el nu va muri. A zambit si a zis...: "Stiu ca a fost si bunicul aici si m-a tinut de mana si a zis ca el va avea grija sa merg din nou acasa si bunicul nu a mintit niciodata!"...apoi a adormit, dar eu am stitu ca nu are vedenii, ca nu a visat...am stiut mereu ca bunicul de acolo de unde este mereu va avea grija de noi.
A stat doua luni in spital...a invatat sa mearga din nou...pentru ca nu mai avea echilibru...tragea dreapta ca o masinuta stricata... , dar a fost ambitios si a reusit...a reusit mai in tot ce si-a propus...sunt mandra de el!
A ramas cu multe sechele...s-a inchis in el, este neincrezator in intentiile oamenilor, se teme de mai tot ce inseamna accidente si doctori, prefera sa fie mai mult singur, nu aude cu urechea dreapta decat 40%, dar e bine si asa..., insa este un om bun si desi uneori scoate toti dracii din noi.. ii multumesc vietii si lui D-zeu in fiecare clipa ca il pot vedea, ca ma pot bucura de el, ca este aici, ca invata bine, ca este un frate bun, ca este un adolescent normal...cu probleme sentimentale si cu complexe...ma bucur ca este in viata...si ma rog la D-zeu doar atat...sa nu ajung vreodata sa imi ingropiubitul, fratii sau copii....nu as gasi aceasta putere...nu as gasi-o....as muri de durere sau...as innebuni...as deveni o leguma inutila mie si celor din jur! Iar aceasta dorinta vreau sa fie valabila pentru toata lumea...chiar si pentru oamenii care mi-au facut cel mai mare rau in viata...NIMENI NU MERITA ASA CEVA!!!! E o durere groaznica...groaznica!!!!
Am trecut peste aceasta intamplare...a fost suficient sa stiu ca este in afara oricarui pericol si ca viata lui va putea continua normal...cu urmari sufletesti, dar in timp va fi bine.
Am intrat la facultate...fara ore in particular...stand prin spitale cu fratele meu...ziua eram cu el...noaptea imi infasuram pe cap un cearsaf umed si imi tineam picioarele in apa rece...si cu o cana de cafea...invatam. Am intrat la fara taxa...din 150 de studenti am intrat a 90-a...! M-am imbatat crita, defapt tata m-a imbatat  ...si apoi de abia m-a pus la culcare, caci eu aveam chef doar de ras si vorba..., dar se pare ca mama cu o poveste si dormind langa mine...a reusit sa ma adoarma. , ma intreb cate i-oi fi indrugat eu...caci mama era o prietena si o sora excelenta....un bun confident si un sprijin deosebit...cu ea puteam orice...!!!
Si tata era deosebit, dar lui trebuia sa stii cum sa ii ceri, cum sa vorbesti cu el...., iar eu din pacate mult timp nu am stiut sa ii cer si nici sa ii vorbesc..., iar noi nu am avut o relatie prea frumoasa. El nu era pregatit la inceput pentru un copil...apoi pentru o...FATA...si a gresit de multe ori, dar eu il iubesc enorm si ii multumesc...numai asa am putut sa inaintez in viata astfel...pentru ca mi-am ridicat mereu stacheta...sa fiu perfecta pentru tata!!! Si am ajuns aproape perfecta pentru tata...nici nu va inchipuiti cat de fericita sunt pentru asta! Pentru mama am fost mereu...ea este sensibila si nebunica...este femeie..., iar asta a facut ca relatia noastra sa fie minunata si apropiata.
La mijlocul sesiunii de vara bunica a venit la noi...vroia sa ii duca pe copii la ea ca sa pot eu sa imi invat...sa devin mandria ei....  Nu voi uita insa niciodata..., niciodata ca ziua aceea va fi fost sa fie cea mai nefasta si nefericita zi din viata mea....!!!
A mers la piata si era foarte cald afara. Cand s-a intors...faceam salata de vinete, copii se jucau cu verisoara lor care a venit cu bunica in camera mare, iar bunica s-a asezat pe scaun langa usa de la bucatarie. M-am intors o clipa spre chiuveta sa ma spal pe maini si atunci am auzit un ropoit de scaun pe gresia din bucatarie..., iar glasul bunicii era disperat si speriat:

-Ioii, ioiii...ochii mei, ce s-a intamplat?! Rami?!...Am orbit..nu mai vad!!!

M-am intors speriata sprea ea si am umplu un pahar cu apa rece. Am spalat-o pe tample, pe fata, i-am dat sa bea si am imbratisat-o ca sa nu mai sara cu scaunul de teama si tremur. Sub tremurul ei si teama scaunul dansa, iar eu ma intrebam daca viata este atat de cruda incat tot langa mine sa se intample asa ceva...., iar raspunsul pe care il simteam era un ranjet enorm al vietii care parca zicea "DA". Era a treia persoana care se stingea...era ultima legatura a mea cu Universul Meu...nu vroiam sa moara asa si nici atunci ! Acuma...regret...mai bine era atunci si asa!
Am avut taria...de unde?...nu voi stii niciodata...pentru ca eu aveam 45 de kg, iar bunica 60..., dar am avut taria sa o iau in brate si sa o duc in camera mica sa o intind pe pat....fara perina sub cap si de acoperit am acoperit-o cu un cearsaf. A adormit, iar eu dupa o ora am mers la ea...se trezise si si-a revenit...poate a vrut D-zeu sa ne mai dea sansa de a ne privi o data asa cum ne priveam noi..."privirea magica"...M-a sarutat si mi-a multumit inca o data...a nu stiu cata miia oara...pentru ca exist si ca sunt atat de buna....mi-a multumit ca ma are ca si nepoata...si a adormit la loc.
In timpul somnului insa a facut comotie cerebrala si a paralizat...cand au venit paramedicii dupa ea...nu mai vorbea, nu mai deschidea ochii...stiu doar ca i-am zis ca daca ma aude sa ma stranga de mana...m-a strans. I-am zis ca sunt langa ea si ca acolo voi ramane mereu...sa nu se teama. I-au facut resuscitare la spital..., a fost...oribil...s-au chinuit si intr-un final medicul a iesit sa zica..."Nu mai puteam face nimic...e gata!"...Era atat de rece, de fara vreun sentiment incat m-a innebunit...m-am napustit pe el, l-am luat de gulerul de la halat si fixandu-i fata in palma mea i-am zis:"Daca ea moare...aveti doua locuri sigur asigurate azi la morga...Cum poti veni atat de senin sa spui ca e gata? Intra inapoi la fel de senin si fa tot ce se mai poate face...e batrana, dar e inca in viata!".
Parintii mei s-au speriat, iar medicul s-a intors in salonul de la urgente...dupa inca o jumatate de ora, starea bunicii mele era restabilita, iar bunica mea se afla sub observatie. Mai trecusem prin asta, doar ca acuma ma acuzam pe mine ca am lasat-o sa adoarma...bunica mea era in coma si asa a stat doua saptamani...Eu am lasat totul deoparte...mi-am dat examenele, dar din 7 mi-am cazut trei, ulerior, din motive de sanatate, din cauza tineretii mele si a lipsei de experienta, din cauza unui profesor in anul trei am abandonat facultatea. Am regretat 5 ani...am ajuns si la 35 de kg din cauza acestui lucru si a greutatilor, dar...acuma am trecut peste asta. Sunt studenta anul 2, sunt prima in an si sunt la facultatea de "Istorie Geografie - specializarea Geografia Mediului" si ador ceea ce fac.
Dar...sa revin la bunica...
Am stat langa ea aproape 24-24 de ore...cat a stat in spital...Dormeam pe scaun deoarece acolo ne exista pat liber...era salonul de la urgente...Cateodata din lipsa de paturi, asistentele faceau paturi pe scaune pentru unii pacienti pana le gaseau locuri.
Ma rugam mereu...nu cred ca am incetat sa ma rog vreodata...stiam ca trebuie sa existe minuni...poate la bunicii mei nu am stiu sa ma rog...nu am avut destula credinta..., dar acuma trebuia sa functioneze...bunica trebuia sa isi revina!
Am invatat sa pun perfuzii la cei de pe salon, sa le dau injectii...a fost oribil sa stiti ceea ce am trait si am vazut acolo...oameni aflati in putrefactie de la atat stat pe pat...oameni fara sanse, dar care se agatau de ceva...pentru a mai ramane in viata...oameni care nu mai aveau pe nimeni si asteptau moartea zambind...unii asteptau de ani de zile sa moara ca sa fie alaturi de fiinta draga...tineri care..., dar nu, nu am sa mai povestesc nimic...pentru ca este inuman!
Intr-o seara in urma unei discutii mai aprinse cu logodnicul meu pe atunci...bunica a reactionat...m-a prins de mana, iar dimineata si-a revenit. Nu stia insa unde este...vedea persoane care nu mai erau...il vedea pe fratele mamei care nu era acolo atunci...pe mama nu a recunoscut-o, iar eu stateam pe hol de teama sa nu ma confunde si pe mine cu cineva..., dar am auzit-o zicand:

-Unde e Ramona, ca era aici si ma tinea de mana cand m-am trezit!

Am alergat langa ea si am sarutat-o...eram acolo, bineinteles, iar ea ma recunostea. A luptat bunica cu boala, dar a ramas cu paralizie partiala pe partea dreapta...La inceput era ca un copil..nu se putea deplasa nicaieri, trebuia sa o spalam in pat, nu stia cand trebuie sa mearga la baie, pentru ca totul era incetinit la ea...apoi se necajea ca ne dadea de lucru...a fost tare greu.
Dar in timp si-a revenit...a fost langa mine in momente importante in viata mea...si ma bucur ca a fost prezenta lnaga mine in acele clipe...E drept ca mereu trebuia sa o tina cineva pentru a se deplasa, dar macar bunica mea umbla si era prezenta.
Dar dupa trei ani, fratele mamei mele, fiul ei ... a murit , iar ea nu a mai vrut sa traiasca...si-a ingropat alaturi de fiul ei toata puterea de pana atunci...o golise viata de orice forta de a mai continua...a imbatranit intr-un an cat altii in zece..., dar viata se incapataneaza sa o tina aici...intr-o lume care pentru ea este deja...DISPERAREA SI NEPUTINTA MEA!!!!!!
Bunica mea este paralizata de 8 ani...de 3 ani nu se mai riica de pe pat...i se cangreneaza carnea pe ea numai daca isi tine un picior peste celalalt picior timp de cateva minute...nu se poate deplasa pentru nevoile proprii...are pampers ca si copii mici...plange aproape mereu..., iar in ultimul timp este...departe...de unde mai revine din cand in cand...spunand..."tare mi-as mai dori sa mor draga mea...sunt obosita si va chinui si pe voi...asta nu este viata!"...si imi vine si mie sa zic...:"tare mi-as dori sa mori bunica mea...ca nu mai pot sa vad atata suferinta si durere...atata ....Doamneeeee!!!!.Doamneeeeee!!!!....", dar...nu pot sa zic...nu pot! Nu sunt pregatita dragii mei...nu voi fi niciodata pregatita si asa cum mi-a zis o data bunciul meu...niciodata nu suntem pregatiti sa ne luam ramas bun de la cineva pentru ultima oara...desi ne raman amintirile si desi il avem in suflet mereu cu noi...nu suntem pregatiti!
Intr-una din zile m-am intins langa ea si m-am ghemuit la pieptul ei asa cum faceam cand eram micuta si acolo treceau toate durerile lumii...acolo era linistea si fericirea..., dar...am simtit doar o inima prea obosita sa mai bata...am simtit un piept uscat de boala si transpiratia durerii...am simtit un suflet care vrea sa plece si vrea sa ramana...si stiu ca eu sunt oarecum cea care il tine aici...prins intre lumea asta inumana si plina de ATATA durere si cea de dincolo unde D-zeu o va lua la El si se va ingriji de sufletul ei bun si frumos ca si cand ar avea langa El o adevarat Regina!!!
Si-a pus peste mine mana si m-a frecat incet pe spate...m-a sarutat cu coltul gurii..atat cat se poate ea intoarce...cat ii este ingaduit de corpul acesta care o omoara..., dar pe care eu il ADOR...si mi-a cantat incet....asa cum numai ea stie sa cante...apoi simtindu-mi lacrimile pe pieptul ei....mi-a zis: "Nu plange draga mea...va fi bine, dar trebuie sa ma lasi sa plec...este mai bine asa si pentru mine si pentru voi...pentru ca asta nu mai este viata, asta este chin mare..., iar tu iubita mea printesa stii asta! Am trait destul, ma bucur de cum te-am crescut si de ceea ce ai devenit...tot ce imi doresc este sa te stiu fericita...atat, dar de asta voi avea mereu grija...sa nu crezi ca D-zeu va putea sa ma tina departe de tine..Nu..., dar trebuie sa ma lasi sa plec...si sa nu uiti niciodata cat de mult m-am bucurat ca existi si cat de mult te iubesc!".
Nu voi uita...nu voi uita nicodata cozonacii ei, prajiturile cu miros de vata de zahar, rasetele copilariei, mana ei care se flutura cand plecam si o vedeam din masina pana departe...lacrimile ei care cadeau din orice...ochii aceia blajini si calzi care ar fi facut sa se topeasca si icebergii...bratele pline de dragoste...cantecele ei de alint...Nu am sa uit NIMIC din ceea ce au insemnat ea si bunicul pentru mine...copilaria mea si ceea ce am eu mai bun in mine...care ale lor sunt toate...ei le-au plantat acolo...eu doar le-am dezvoltat...nu am sa uit,...dar mi-e deja atat de dor de bunica mea care si acuma de Revelion ma privea...plecand inca un pic de langa mine...si...stiu ca nu mai dureaza mult si va pleca de tot.
Puteti sa va inchipuiti cat doare sa stii ca trebuie sa lasi sa plece pe cineva drag?...ca si cand i-ai face tu valizele si l-ai duce la un tren care...niciodata nu il mai aduce inapoi si....trebuie sa zambesti si sa spui..."drum bun si nu uita niciodata cat te iubesc"...!
Dar...am langa mine o iubire adevarat, o iubire magica, o iubire care ma tine mereu de mana cand cad, care ma ridica, care ma adora si ma vrea mereu, mereu bine si...stiu ca de acolo pana la urma imi voi trage puterea de a mai zambi o data...atunci cand bunica mea isi va lua adio de la mine pentru ultima oara!

Va multumesc ca m-ati ascultat...si va multumesc ca intr-un fel sau altul imi sunteti alaturi si ma ajutati sa ridic privirea...sa imi sterg lacrima..., dar am inca nevoie de voi...atunci...cand viata va inchide cercul Universului Meu...universul unde mi-am nascut si trait primele clipe de viata...bunicii mei.

[Evangeline]

Iti multumesc si eu pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai spus
Dupa ce ai postat ti-am citit povestea pana la capat Sper ca nu te voi dezamagi si voi aici si cand viata va inchide cercul Universului tau. Sa fiu aici sa-ti spun o vorba, sa simti ca cineva te asculta si simte durerea din sufletul tau chiar daca mult mai putin decat o simti tu.
Esti binecuvantata pentru ca ai iubire in sufletul tau, iubirea e cel mai frumos sentiment si odata ce stim sa-l pretuim totul ne este mai usor.

 

[viulian]

pt: Lady Allia

Wow...

Am plans mai tot timpu fir-ar. Damn. Ma tot invarteam in juru topicului acesta lung, sa-l citesc, sa nu-l citesc, zic hai sa ma incument. Si... si m-a miscat tot.

Dificil sa fii constient in momentele alea dureroase, cand constientizezi ruperea, abandonul... Uf. Da, dificil sa te pregatesti sa vezi pe cineva ultima oara.

Prea multa tristete totusi, nu prea inteleg ce se intampla, ca si cum lectia ta viata asta e sa inveti sa faci fata legaturilor acestea prea apropiate... prea simbiotice sa le zic, da' nush daca e cuvantul potrivit.

Nu prea imi vin cuvintele acum, sunt intr-o stare cumva mut/contemplativa..

LATER EDIT:

Revin.. cuvantul cel mai potrivit este dependenta, neputinta de a te rupe, de a lasa cuiva libertatea de a merge pe drumul lui.
Ce m-a impresionat cel mai mult insa a fost bunicu, si cat de bine te simtea. Si vorbele care chiar daca erau simple, ascund adevaruri foarte clare (ca nu te simtea bine daca stateai departe in patul lui, ca nu esti niciodata pregatit sa-ti iei ramas bun definitiv de la cineva care va muri) si plus toata suferinta lui.

[Lady Allia]

Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi...pentru ca imi mangaiati sufletul...sau mai bine, dupa cum zicea Gabriel Garcia Marquez "prieten este acela care atunci cand te tine de mana, iti atinge sufletul"..., iar voi, aproape fiecare mi-ati atins sufletul intr-un fel sau altul.
Nu a trebuit sa imi raspundeti la topicuri, la poezii sau mesaje ca sa imi dau seama cat de minunati sunteti, cat de sensibili, cat de lipsiti de superficialitate sunteti!

Kitty...am sa stiu ca esti langa mine...si iti multumesc  .

Iulian...nu stiu daca este o lectie...daca durerea aceasta poate fi o lectie pentru cineva, dar...mereu m-am gandit ca oricate greutati si lacrimi am duce in viata...viata trebuie traita si nu judecata. M-am gandit ca tocmai pentru ca trecem de multe ori prin adevarate canoane trebuie sa ne strangem clipele frumoase ca intr-o racla fermecata de sticla si sa nu le uitam. Este ca si cand ai stii ca daca privesti acolo...spre acele clipe...lacrimile mai dispar, iar durerea devine mai suportabila.
Bunicul meu...intr-adevar a suferit  enorm, dar a stiut sa traiasca tare frumos..., iar eu sunt bucuroasa ca mi-a fost bunic...sunt mandra!
Oricum...durerea nu s-a oprit aici, dar despre viata mea particulara...nu sunt momentan pregatita sa vorbesc...acum doar plang in sufletul meu, urlu in versuri si proza, si ma rog doar atat: "ingerul meu sa fie fericit, iar noi sa fim bine"...atat! Nu mai am lacrimi, nu mai am putere si nici cuvinte si pentru aceasta parte, dar poate intr-o zi...

[sunshine]

  Scumpa mea, am citit dimineata ultima parte din "DISPERAREA"ta si m-am simtit vinovata .Ma simt vinovata ca sufer prea putin fata de tine, ca tristetea mea nu se compara cu durerea ta.Dar am invatat f mult di suferintele tale, am invatat ca trebuie sa ma multumesc cu ce am pt ca pot sa pierd totul intr-o clipa.
  Vreau sa-ti spun ce simt eu fata de bunica ta, sa nu te superi pe mine.Si bunica mea a fost imobilizata la pat dupa ce a avut o fractura de femur .A cazut de pe scaun, si-a pierdut cunostinta din cauza morfinei care si-o facea pt durerile ingrozitoare provocate de un cancer nemilos.Imobilizata si fara nici o putere a trecut prin cutremure, plangea ca vroia sa fuga si nu putea, se uita ingrozita la tavan ,sa nu cada peste ea, bunicul meu a fost permanent langa ea, eu eram eleva in clasa a 11 a si cum ieseam de la scoala mergeam si o hraneam si stateam cu ea.Ajunsese ca o umbra si imi plangea sufletul .Asa ca am inceput sa ma rog la Dumnezeu , sa faca o minune, sa nu mai sufere.Si rugaciunea mi-a fost ascultata dar sa stii ca , cu toata dragostea mea pt bunica, m-am linistit cand si-a dat sufletul.Stiam ca a suferit prea mult ca sa nu fie fericita pe lumea cealalta.Si sunt convinsa ca ma vegheaza , am trecut prin atatea cumpene si mereu ii visam pe bunici, surazatori ma priveau cu ochii lor blanzi si ma sarutau, ma strangeau in brate ......ma trezeam atat de fericita si de linistita....
  Draga mea, cu toata durerea ta, roaga-te sa i se curme suferintele , sa ajunga intr-un loc mai bun, caci a platit destul pe lumea asta.
  Sa nu crezi ca nu- inteleg prin ce treci, stiu ca acum suferi sa o vezi asa .Dar te vei linisti cand chinurile ei se vor sfarsi.
  Sa nu uiti ca sunt alaturi de tine, plang odata cu tine si iti voi sprijini sufletul in momentul greu ce va sosi.
   
  PS: esti norocoasa ca ai putut sa o ai alaturi atatia ani.Amintirile tale sunt nemarginite si valoroase.Nu uita ca bunicuta ta draga va trai vesnic pt tine.

[Lady Allia]

Bine te-am regasit draga mea prietena... ..., iti sarut sufletul cu drag si ma bucur ca esti aici langa mine. Ma simt fericita ca te voi gasi mereu in preajma sufletului meu  ...,deoarece fara prieteni lumea ar fi mult prea rece si greu de strabatut.
Nu trebuie sa te simti vinovata draga mea...nu ai de ce...greutatile si suferintele nu ni le alegem noi si nici nu putem (din pacate) sa luam durerea de pe umerii celor dragi. Ar fi mult prea frumos sa mai iei din cand in cand bagajul sufletesc de la cineva...sa i-l poti duce o vreme pana cand persoana respectiva si-ar mai reveni, si-ar mai indrepta spatele sufletului garbovit de suferinte si disperari..., dar...din pacate nu putem. Insa putem face ceva minunat...ceea ce faci si tu, si multe alte persoane de aici...sa fim langa persoana care sufera, sa o incurajam, sa o imbarbatam, sa fim acolo sa ii ridicam din cand in cand sufletul, sa o ascultam chiar si atunci cand nu spune nimic... iar asta este de cele mai multe ori suficient.
Eu cu ajutorul vostru am reusit sa imi mai trag rasuflarea "oleaca", sa imi reincarc bateriile sufletului si sa ma ridic din lacrimi...voi incerca sa zambesc si sa ma pregatesc incet, incet pentru a face "bagajele" bunicii mele. Voi pune in "valiza" sufletului ei multa iubire, multa recunostinta pentru ceea ce a fost ea pentru mine, multa gratitudine pentru ceea ce am devenit eu...ii voi pune cel mai frumos sarut al meu...ca atunci cand va pleca sa stie ca niciodata, oriunde va fi...eu nu am sa o uit...si am sa stiu mereu ca este undeva de unde ma poate veghea mai frumos...in ceruri langa ingeri...acolo unde este si bunicul meu.
Mi-e greu..., dar sa stii draga mea ca aud din ce in ce mai tare suieratul strident si cutremurator al trenului care nu se intoarce in viata mea decat sa imi duca o fiinta draga..., dar parca nu mai doare chiar atat de tare..., parca este mai bine.
Daca nu ar fi ingeri care sa ne tina sufletele pe aripile lor pline de iubire neconditionata...precis nu am vedea niciodata lumina si caldura de dincolo de durere si lacrimi!...Multumesc ingerul meu drag...pentru tot!