Spectator in viata mea...

[ONLY DESIRE]

Indraznesc sa-mi spun si eu parerea,sa iti spun draga mea ca iti inteleg suferinta.Si eu mi-am pierdut bunica la o varsta frageda...la numai 6 ani.Vei spune:ce intelege un copil de 6 anisori?cat poate suferi un copil la acea varsta?Mult...foarte mult!a fost persoana pe care am iubit-o cel mai mult si desi la acea varsta intelegeam putine lucruri.....faptul ca avea sa dispara definitiv din viata mea intelegeam foarte bine si sufeream foarte mult vazand-o pe patul de spital dorindu-si sa-i vina sfarsitul(caci a sta la pat jumatate de an).O iubeam atat de mult si nu intelegeam de ce trebuie sa sufere atat;cand alti copii de varsta mea isi doreau jucarii si dulciuri,eu aveam o singura dorina:sa se faca bine bunica!Dupa 2 luni isi revenise :eram atat de fericita...credeam ca cineva acolo sus mi-a ascultat rugaciunile,dar la scurt timp boala a recidivat.Am realizat ca sfarsitul i se apropie....si doream sa vina cat mai repede ,sa nu mai sufere.Intr-o zi,tata a venit si m-a dus acasa la bunica, spunandu-mi ca ea doreste sa-mi vorbeasca.Mi-am dat seama despre ce e vorba:eram ultima persoana pe care dorea sa o vada inainte sa inchida ochii,persoana pe care o iubise cel mai mult in aceasta lume si cu a carei imagine intiparita in minte dorea sa plece pe lumea cealalta.Cand am ajuns,am zarit-o in pat,slaba,palida...aproape fara viata....m-a luat de mana,m-a privit in ochi si mi-a spus sa fiu cuminte si sa-mi ascult parintii.Cu lacrimi in ochi i-am spus ca o sa-i ascult dar sa nu moara.Mi-a zambit...si a inchis ochii!Parea atat de linistita!A murit tinandu-ma de mana si privindu-ma in ochi!Cea mai draga fiinta ma parasise..iar eu nu eram suficient de mica sa nu realizez asta!Am plans mult, pe furis...nu-mi doream ca mama sa ma vada,sa mai sufere si din cauza mea..destul suferise pierzandu-si mama.

[Lady Allia]

Draga mea...imi pare tare rau ca a trebuit sa treci prin acea pierdere la varsta aceea. Durerea a fost aceeiasi sunt sigura, poate modul prin care ai trecut prin ea a diferit..., insa sunt absolut convinsa ca te-a marcat. Bunicii sunt deosebiti si acesta probabil este rolul lor...sa fie magnifici, sa fie personajele basmelor copilariei noastre, sa fie imparatii si reginele noastre, zanele si printii.., iar atunci cand ii pierdem, pierdem ceva din noi, din copilaria noastra... , dar este bine ca macar amintirile le putem pastra fara sa ni le ia nimeni.
Multumesc ca esti si tu aici, alaturi de mine... ...te asteptam!

[desdemona]

indraznesc sa scriu si eu...sa indraznesc?pt ca imi este frica sa nu spun vreo prostie..pt ca sunt inecata in lacrimi.Dar vreau sa iti spun ca iti voi fi alaturi,ca indraznesc acest lucru si sper ca imi permiti..Vreau sa mai spun ca mi-au curs atatea lacrimi cu gandul la bunicii mei,ca nu stiu daca voi avea macar un sfert din puterea ta daca ei ar pati ceva..
Nu stiu de unde ai atata putere,de fapt stiu :de la Dumnezeu..si El a inzestat un suflet atat de frumos.Ai grija de el..

[Lady Allia]

 ...Printre ticaiturile aparatelor din sala de operatie si a chicotelilor distrate ale chirurgului...glasul meu parea ca si un ecou din ce in ce mai rar si departe, dar inca ma mai auzeam cum numar:

-Unu...boul de anestezist,...doi...boul de mos,...trei...boul de tine...

Am intredeschis ochii in timp ce glasul medicului suna departe ca un vis..., iar pe lama bisturiului am vazut sange...Sufletul mi s-a facut mic si am adormit instantaneu.
Am deschis din nou ochii...si ma aflam pe o sosea imensa..asfaltul ardea atat de tare incat ma usturau talpile. Apoi am simtit ca totul fuge de sub picioare si m-am trezit in mijlocul unui cam imens si verde...Era un verde uimitor de frumos si crud...parca acolo niciodata nu ar fi calcat cineva pe ea...parea perfecta...era perfecta! Picioarele mi se afundara in firul inalt si racoros...si aveam impresia ca pasesc pe nori de iarba atat era de pufoasa si adanca. Ma cufundam pur si simplu in ea si o simteam cum mi se unduieste sub pasi.Auzeam sunete pe care nu le pot descrie...nu erau sunete cunoscute...vedeam copaci si flori fara nume...fara definitie...fara cuvinte de descris...parea ca sunt in Rai..., iar ceea ce era acolo era sublim! Nu cred ca as putea vreodata descrie sentimentul sau acel loc...pur si simplu cuvintele sunt mute...nu au nici o putere...sunt asemeni unui mim care trebuie sa defineasca iubirea si linistea!
Deodata in acea liniste si frumusete am auzit rasete...pareau asemeni unor clinchete suave de clopotei...ca un sunet facut de atingerea unui pahar de cristal...si simteam cum ma umple de duiosie si dragoste. Am zambit si am privit spre locul de unde veneau sunetele..Ochii mi se deschisera larg...pasii mi se oprira...inima parca inceta sa mai bata de teama de a nu speria
acele fiinte minunate...aerul incetase sa mai se inspire...Erau ingeri! Erau asa cum mi-i inchipuisem eu intotdeauna, doar ca erau mult mai suavi...mai frumosi...mai blanzi...mai ireali...! Se tineau de maini si alergau printre copaci si flori...nimic ce atingeau ei nu se indoia...nu se clintea...de parca pasii lor nici nu ar fi trecut pe acolo. Aveau aripi mari si stralucitoare si erau imbracati in haine lungi si albe..., iar piciorusele lor erau albe precum spuma laptelui.
Din ochii mi-au curs doua lacrimi mari..., iar sunetul lor i-a oprit...clinchetul rasetelor lor s-a spart...chipurile li s-au intristat si au disparut ca si un nor...fara a lasa nici macar o dara in urma.
Nu ma intristasem ca disparusera...ma bucuram ca i-am vazut macar.
Am zambit si am continuat sa merg. Stiam acuma unde sunt...banuisem de prima data, dar nu vroiam sa cred...Intr-un fel ma bucuram pentru ca nu ma lega nimic de lumea mea...doar familia si cateva amintiri..aici insa erau bunicii mei si unchiul meu drag...tatal sufletului meu de copil. Nu cunoscusem niciodata iubirea...numai dezamagiri, lacrimi, durere...pana si parintii uneori imi erau departe...si simteam ca eram o povara pentru toata lumea inclusiv pentru mine.
Gandind astfel...in suflet mi se plimbau amintirile si ma rascoleau...auzeam copilaria mea in rasetul bunicilor...auzeam copilaria in glasicioarele fratilor mei pe care ii ador...auzeam plansul din sufletul parintilor...si apoi...liniste...
O lumina puternica si calda se lasa peste mine si am simtit cum ma ridica pe brate...Era atat...atat de bine incat nu as fi vrut sa ma lase jos niciodata...simteam o iubire profunda cum ma copleseste...simteam mangaiere si alinare...simteam uitarea durerii...simteam cum ma umplu de zambet si putere...simteam ca sunt protejata.
Apoi ca si cu un leganat usor bratele de lumina ma lasara jos pe marginea unui rau care nu era nici prea lat, nici prea ingust, dar era adanc...foarte adanc...se vedea dupa apele sale,...iar in jur nu auzeam nimic...nici o pasare...nici un raset...nimic...decat apa care curgea...
Linistea din jur incepu sa ma sperie si am ridicat ochii catre malul celalalt...de care se apropia incet o silueta de barbat. Era inalt si brunet...fata nu i-o puteam vedea,...dar parea ireal...aproape ca o fantasma...Se apropia de mine aproape plutind, iar apropierea lui ma cutremura pana in adancul fiintei mele. Simteam fiecare incordare a lui...simteam fiecare miscare...fiecare sentiment...simteam cum ma cheama si cum ma strangea in gandul sau ca pe o ultima scapare...il simteam ca si pe mine si tremuram toata.
S-a asezat in fata mea pe malul celalat si mi-a vorbit..., iar glasul acela nu l-am uitat niciodata...nu am putut sa il uit...a fost raza mea de lumina...a fost lumina de la capatul tunelului...si era atat de dulce si de frumos incat mi-au curs lacrimile singure...fara sa
pot face sau spune ceva...doar il ascultam:

-Iubita mea...trezeste-te! Trezeste-te te rog...! Nu pot sa vin la tine iubito, eu si tu nu apartinem acestui loc...nu acuma si trebuie sa te trezesti pentru ca am mare nevoie de tine...voi avea nevoie sa fii langa mine, sa ma salvezi cu iubirea ta! Te rog iubita mea sa iti amintesti ca te iubesc si acuma nu trebuie sa ramai aici...tu trebuie sa vii si sa ma gasesti pentru ca am nevoie de tine iubita mea...sa nu uiti! Nu pot sa aleg pentru tine...alege tu...pentru noi...poti sa ramai insa aici daca asta iti doresti, dar vreau sa
stii ca te iubesc din adancul sufletului meu, te voi iubi toata viata...am mare nevoie de tine langa mine si mi-as dori sa te trezesti! Te iubesc iubita mea!

Mana lui se ridica incet catre gura pe care nu i-o puteam vedea deloc si imi trimise un sarut pe care il sufla incetisor catre mine. L-am prins....si l-am pus pe buze apasandu-l sa nu il uit niciodata in timp ce el disparu la fel de frumos si dureros precum aparuse.

In timp ce ii simteam disperarea..incercam sa mi-l amintesc..aveam in minte doar franturi de existente...doar franturi de imagini...el era peste tot, dar nu avea un chip...nu il cunosteam fizic, insa sufletul meu se pare ca stia exact cine este..ii cunostea si pasii...si prezenta...si lacrimile...si glasul...si iubirea...tot...il cunoastea tot!
Incercam sa il chem inapoi, dar dipsaruse...ramase in urma lui doar glasul acela dulce si atat, atat de drag...incat am facut un pas trec peste apa, dar o mana calda m-a prins.

-Draga mea...nu fa acest pas...am inteles insa alegerea ta!

Incremenisem...nu vroiam sa ma intorc de teama sa nu fie iarasi o iluzie care sa dispara. Era vocea unchiului meu...era el...cel cu a carui moarte nu ma impac nici acuma...nu o pot accepta...nu o pot intelege. Stiind insa ce era in sufletul meu mi-a luat barbia in palme, m-a strans cu drag la piept si m-a sarutat pe frunte zambindu-mi. Imi alunga de pe frunte cateva suvite razlete de par si nu se satura privindu-ma. Ma stranse din nou la piept...era atat de bine...Doamne...era atat de bine!!!

-Nu vreau sa te mai pierd inca o data...i-am spus eu printre lacrimi! NU vreau...nu pot...nu mai vreau dragul meu Dodo! 

Plangeam in hohote si simteam cum ma rup parca in mii de particule..., dar el imi puse degetul pe buze zicandu-mi:

-Nu m-ai pierdut! Nu m-ai pierdut nici o clipa...nu ma simti? Sufletul tau ce iti spune? Oare toate acele amintiri ale noastre..., halvita care ti-o cumparam,...zilele in care ma asteptai de la servici la capatul podului numai ca sa te duc in carca acasa...plimbarile noastre...cuvintele mele...dragostea mea imensa pentru tine...nu le simti?

-Ba da..., i-am raspuns eu zambind...ba da!

-Atunci inseamna ca nu m-ai pierdut nici o clipa, iar eu am fost un om fericit care a lasat cu adevarat ceva in urma sa! Insa, draga mea...acuma trebuie sa te trezesti...cineva acolo va avea mare nevoie de tine!

-Dar cine? Cine? Cum am sa il recunosc...nu i-am vazut fata...i-am auzit doar vocea!

-Ai sa il recunosti...asa cum iti amintesti de mine, asa iti vei aminti si de el...sufletul tau stie sa il recunoasca cand il va vedea sau auzi...sa nu te indoiesti de asta! Vei trece insa prin multe incercari pana la el draga mea..., dar ridica-te din toate pentru ca esti o
fiinta speciala...ridica-te si mergi mereu mai departe...cei care te iubesc vor stii sa te ajute..., iar el va stii sa te iubeasca si sa te faca fericita cu adevarat! Trezeste-te draga mea...nu e timpul sa ramai aici...el are nevoie de tine si tu de el...

In momentul acela am deschis ochii...medicul ma scutura cu putere "-Trezeste-te Ramo...trezeste-te nu imi muri...te rog...te rog trezeste-te!"...si plangea ca un copil. Mama era deasupra mea insa nu stiam care e...erau vreo unsprezece mame..., iar glasul tatei se auzea langa ea. Plangeam...si am strigat incet intinzand mana:

-Mama!...Cum stiu eu care esti tu dintre atatea?

Dar mama imi zambi...era cel mai frumos si minunat inger pe care il trimise D-zeu, iar eu o ador. Se apleca usor...ma prinse incet de mana si ma saruta cu drag pe frunte.

-Uite asa stii draga mea...uite asa...si ma strangea de mana.

Am simtit-o atunci unde era si am adormit inapoi linistita.

Aflasem dupa ce m-am trezit ca operatia a decurs frumos si bine, doar ca in loc sa ma trezesc dupa o ora cum era normal...ma trezisme dupa patru ore...patru ore in care am fost si resuscitata...patru ore in care din cauza unei supradoze de anestezic era sa mor, dar...pentru ca cineva acolo sus ma iubeste, iar aici si-a trimis un inger sa ma iubeasca...m-am intors.

Vreau sa va spun doar ca...a fost adevarat...am recunoscut ingerul dupa...voce! I-am purtat glasul in urechile mele si in suflet multi ani...foarte multi...la un momet dat am crezut ca totul a fost un vis...o himera...ca el nu exista si este doar o fictiune, dar l-am recunoscut din prima clipa atunci cand mi-a spus: "Te iubesc iubita mea...te voi iubi toata viata si am mare nevoie de tine langa mine!"...Am stiut de atunci ca este el...sufletel al meu! ca destinul isi implinise voia, iar el era aici...langa mine adorandu-mi si aerul pe care il respir...!

Vreau doar atat in viata asta...sa ii multumesc pentru ca a fost mereu...mereu langa mine...ca l-am simtit noptile reci cum ma tinea in brate si ma alinta...ca l-am simtit cum m-a tinut in brate la primul dans si a dansat alaturi de mine...ca m-a ferit de multe ori de
lacrimi si durere...de singuratate...ca ma saruta de fiecare data inainte de a adormi...ca a stiut sa isi trimita sufletul inaintea mea si sa ma scoata la lumina de doua ori...o data atunci...,iar a doua oara cand ne-am intalnit si lumea mea se prabusise!
Vreau sa ii multumesc ca mi-a salvat viata si sufletul de doua ori prin puterea iubirii lui pentru mine!
Vreau sa ii spun ca...nu voi inceta si nu voi uita niciodata...nici in aceasta viata...nici dupa si nici in cele ce vor mai fi...sa il iubesc...sa il recunosc...sa ii fiu alaturi...pentru ca viata mea si sufletul meu fara el nu ar fi intregi, iar eu vreau sa stie ca voi iubi o eternitate sa il iubesc si sa ii fiu alaturi!

.......................
pentru ingerul meu cu nespusa dragoste

[Lady Allia]

Era o zi ca oricare alta...trebuia doar să mă trezesc..., să zâmbesc din inerţie, să întind mânuţele să zic "bună dimineaţa", să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc, să  îmi fac rutina zilnică, dar .... nu a fost aşa !
M-am trezit într-o lume străină...nu vroiam asta...mă speria de moarte, dar aşa era!
Nu asta trebuia să fie viaţa mea...!!!! Doamneeeeee !!!
Am încercat să adorm înapoi şi să mă trezesc, dar totul era la fel...părea că sunt în Matrix şi am luat pastila greşită... ...!
Nu ştiam ce să fac...să plâng pentru că vedeam viaţa mea aşa cum era ea, sau să plâng că nu mai puteam să "hibernez" într-o viaţă care nu mă caracteriza..., care mă durea, care mă rănea, care mă făcea nefericită ?!?
Parcă eram într-o sală imensă...cu mulţi ani de "rânduri"..., dar pe "scaunele" din sufletul meu, din anii mei, din viaţa mea...nu stătea nimeni...doar...EU!...
Pe scenă era însă cineva...care părea mai degrabă că joacă un rol în care el considera că se implică, considera că dăruieşte, considera că ... este actorul principal într-un rol pe care trebuia să îl împărţim amândoi şi unde nu există roluri secundare !
M-am simţit insignifiantă..., inutilă, bolnavă de eşecuri şi lacrimi, de mine şi de viaţa mea care părea atât de prăfuită şi de fără rost încât...părea că nimeni şi nimic nu mai putea să mă facă să o recunosc..., să mă recunosc...!
Mă vroiam înapoi...mă vroiam pe mine...fără mine viaţa mea nu putea să existe...m-am săturat să o trăiască mereu alţii pentru mine!!!

[desdemona]

Mai tii minte motivul teatrului?..lumea este o scena...toti suntem actori..dar si spectatori.Suntem coordonati de un regizor ascuns,si tot timpul avem o masca...

dar tu stii ca eu tot timpul voi intinde mana..chiar daca nu pot face mare lucru..macar cu gandul sa stii ca sunt langa tine.si sunt gata oricand sa te prind...

[Lady Allia]

Da...era o scenetă de viaţă ca oricare alta....o scenetă care ar fi trebuit să fie singura scenetă sinceră şi adevarată, unde să nu existe actori sau minciuni...trebuia să fie o scenetă unde el era îmbracat îin costumul frumos, cu un buchet elegant, unde să spună "Da" pentru ca aşa a simţit..., iar eu trebuia să fiu îimbrăcată într-o rochiţă albă, o rochiţă care să exprime printre alte gesturi de ale mele emoţiile, sentimentele profunde şi sinceritatea acelui moment care după mine trebuia să fie...unic.
Trebuia să fie un teatru unde s-ar fi aflat două suflete care să ştie ce caută acolo, care să ştie de ce sunt acolo, care să simtă ce i-a adus acolo, dar..., a devenit un vis gol, o scenetă plină de lacrimi, de cuvinte grele, de greşeli şi durere, de neâimpliniri şi nefericire, a devenit...o scenetă în adevăratul sens al cuvântului, unde eu priveam, iar el juca rolul într-o regie uimitor de bine pusă la punct...de către mâna iresponsabilităţii şi imaturităţii, a lipsei profunde şi sincere de sentiment !
Îmi amintesc cât de banală m-am simţit şi în acele momente care ar fi trebuit să fie unice şi frumoase, îmi amintesc cât de goală şi fără frumuseţe m-am simţit în noaptea care ar fi trebuit să fie numai a noastră..., dar sper că m-am trezit şi sper să nu mai visez...vreau doar să trăiesc sincer, să iubesc din tot sufletul meu, să dăruiesc ceea ce am de dăruit şi vreau să mă bucur de călătoria care mi-a rămas.

Îţi mulţumesc însă micuţa mea iubită..., îţi mulţumesc pentru toate clipele şi zilele în care mi-ai fost şi îmi vei fi alături..., îţi mulţumesc că ştii să întinzi atât de frumos şi sincer mânuţa...îţi mulţumesc şi mereu voi ştii să o prind şi să o strâng cu putere..., iar asta pentru că am mare nevoie de oameni sinceri şi adevăraţi lângă mine, de suflete calde şi frumoase, iar tu...întotdeauna vei fi unul din "sufleţelele" mele preferate ! 

[Lady Allia]

Tot privesc acest topic...şi, deşi eu am decis că este bine să îl încep, să scriu despre ceea ce mă frământă, ce mă apasă...îmi este totuşi atât de greu să vorbesc despre viaţa mea,... despre atâţia ani pe care ştiu că nu mai am cum să îi recuperez...nu regret anii, regret însă lucrurile nefăcute sau făcute pe jumătate, regret faptul că indiferent de situaţia actuală creată...mă întreb oare de ce oamenii învaţă să lupte doar după ce pierd? Oare de ce unii ne dăm seama de importanţa celui de lângă noi doar atunci când vrea să plece din viaţa noastră? Oare de ce ne este atât de greu să renunţăm la egoism atunci când suntem iubiţi sincer?
De ce atunci când iubim pe cineva sperăm mereu că mâine va fi mai bine şi defapt acolo, undeva în sufletul nostru ştim că defapt miracolul nu va fi să fie niciodată!?
De ce înghiţim mereu minciunile şi greşelile în detrimentul persoanei noastre până ajungem să nu ne mai recunoaştem...să nu mai ştim unde începe viaţa noastră, entitatea noastră individuală, unde este durerea şi unde suntem noi în această ecuaţie?
De ce oare ne resemnăm atâta timp şi învăţăm să fim nefericiţi?
Nu ştiu...poate pentru că sperăm, poate pentru că dacă tot am început ceva vrem să dăm tot ce avem mai bun în noi, poate pentru că a renunţa e mai uşor decât a lupta, poate pentru că atunci când iubim contăm mai puţin pentru noi înşine!
...Dar..., deja mi-e greu doar amintindu-mi... ...cred că am să mai las un pic povestea aşa...la graniţa dintre a fost şi începe să se sfârşească...

..........................................................................................................................................................................................

ieri stătea atârnat de o margine de stea
steaua unui cer plin de praf de lacrimi
muşcând din sufletul lui azi şi mâine
şi bălăngănindu-se pe
un leagăn de vise rupte şi peticite
al unei fete care a încercat în zadar
să culeagă cioburile
pe palme şi buze
sfâşiindu-se de atâta aşteptare

azi stă zâmbind cald în mijlocul sufletului
ţinându-mi pe palme de iubire
zâmbetul şi cerul speranţelor mele
mă leagănă pe petale de drag
şi îmi culege cu răbdare
cioburile lui ieri şi înainte
de azi
iubindu-mi fiecare clipă

[sunshine]

Nu toti oamenii invata sa lupte dupa ce au pierdut totul .Ei se multumesc sa accepte tot ce au primit si cand pierd sunt fericiti ca macar au avut ce si-au dorit fara sa faca cel mai mic efort. Inghitim minciunile si greselile celui de langa noi tocmai pt  ca nu vrem sa intelegem ca nu ne mai recunoastem.Daca am face-o ar insemna sa ne gandim si la noi iar asta nu ne sta in fire.Am invatat sa daruim totul pt a fi apreciati ca ceea ce suntem nu ca ceea ce am vrea sa fim .Durerea de a renunta la viata noastra ne e data pt a fi observati de cel(cea) care ne cauta si ne doreste pt simplul fapt ca  nu ne vindem sufletele.Sa-ti pastrezi sufletul  neintinat de egoism si vanitate este de admirat , mai ales atunci cand iubesti si  esti alungat. Spunea cineva de aici ca o iubire profunda nu se poate uita intr-o luna sau doua. Pot trece ani pana sa te poti elibera de durerea pricinuita de pierderea ei.Atunci , la ce bun sa cautam a uita sau a incerca sa fim fericiti cand stim ca nu vom putea? De ce sa ne schimbam ? Eu cred ca merita sa pastrezi iubirea pierduta atata timp cat crezi ca , acceptand  sa fii iubit de altcineva nu poti oferi macar la fel de mult . Iar atunci cand simti ca iubesti mai profund si mai frumos inseamna ca ce a fost nu era iubirea ce ti-o doreai. Pt asta merita, surioara , sa fim nefericiti, pt a vedea iubirea ce este langa noi si a-i fi recunoscatori ca exista, pt a aprecia sufletul ce a vazut prin noi , nu numai exteriorul, pt a ne lasa sa fim iubiti asa cum meritam.
 Eu mai pastrez iubirea ce mi-a fost daruita, este dreptul meu si asa am sa inteleg ca dragostea nu e un joc in care intri si iesi de cate ori  te plictisesti.

[Maria]

    Interesante pareri, povestiri, spuse aici. Acum,... in viata suntem schimbatori sau foarte schimbatori,  nu ne putem resemna si nu putem fi fericiti, atata timp cat suntem doar spectatori in propia viata.
    Niciodata, dar niciodata viata nu inseamna numai miere, viata nu inseamna numai campie, viata nu inseamna numai culori vii. Cred ca este important sa sti si sa poti imbina toate culorile. Uite, spre exemplu un mare pictor stie sigur ca manutele si priceperea lui, teoriile despre culori si lumina, poate face ca, imbinand o culoare inchisa cu una sau doua deschise,sa iasa o culoare vesela potrivita pentru noua opera.
   Asa este viata. Trebuie sa ai pricepere nu numai invataturi pentru a sti sa mergi in viata. Trebuie sa ai pricepere nu numai sa cobori dar si sa urci. Sincer fetelor dragi, am avut si eu atat de multe probleme, trecand peste el, .a intreb ???am avut eu probleme mari? Apoi imi spun,...Nu niciodata! mereu am putut sa le depasesc

[Lady Allia]

Va multumesc pentru cuvintele de incurajare...va multumesc pentru ca sunteti alaturi de mine..., desi ma consider o persoana destul de puternica si o luptatoare convinsa...sunt intr-adevar momente in care am nevoie de sprijin..., de un zambet, de o manuta intinsa...multumesc ca imi daruiti din toate acestea cate un pic !

Sa stii draga Maria ca am invatat sa gust din borcanul de miere cum am invatat sa il accept si pe cel cu otrava sufleteasca, am invatat sa culeg maci cum am invatat sa accept gandul ca printre ei sunt si scai sau mai rau neghina sau trandafiri frumosi, dar plini de tepi si minciuni. Am invatat in viata sa ma ghidez doar dupa o singura calitate...cea sufleteasca. De ce? Daca un om nu stie sa fie frumos sufleteste...nu poate sa imi ofere nici un exemplu demn de urmat in viata!
Toata viata mea am stiut sa pictez...am imbinat culori si vise, gusturi si lacrimi, am facut atat de multe compromisuri incat atnci cand ma uit peste tablou...nu vad nimic decat...altii...am trait mereu pentru altii, pentru binele altora, pentru fericirea altora, pentru viata altora...oare viata defapt nu trebuie sa invatam sa o traim si pentru noi?
Oare cateodata combinand atatea culori si vise...nu ajungem sa nu mai stim unde ni se sfarsesc visele si ne terminam noi..?
Eu am decis sa imi urmez pentru prima data in viata sufletul...asa cum il simt eu...! Vreau sa zambesc din nou, vreau sa ma bucur de fiinta pe care o iubesc, vreau sa ma bucur de privirea lui care imi este nespus, dar nespus de draga, vreau sa ma bucur de zambetul lui...care pana acuma insa a fost doar pentru ca exist eu..., pentru a ma face fericita pe mine...nu e corect...! Vreau ca acest zambet sa fie pentru ca este EL fericit...pentru ca suntem noi fericiti...!
Vreau sa spun STOP...acestei vieti...si vreau sa spun Bine ai venit...unui nou inceput...unui inceput langa un barbat pe care il iubesc din adancul sufletului meu...si care este minunat pentru ca...nu stie sa fie altfle!!!

Draga surioara...tie nu cred ca am sa pot vreodata sa iti multumesc pentru incurajari...pentru vorbele calde, pentru frumusetea sufletului tau, dar stii...cred ca oricum stii ca pentru tot ceea ce esti tu te iubesc si voi fi langa tine mereu...oriunde si oricum.."imposibil sau eroic"...ramai surioara mea multiubita...

PS...si sufletel banuiesc ca simte la fel....

[Lady Allia]

Când am început să scriu acest fragment din viaţa mea..., din copilăria mea mai bine spus nu aş fi crezut că se va încheia atât de repede...
Viaţa mi-a adus toamna în ochii..., iarna în suflet şi mi-a smuls ultima "floare" care îmi colora şi îmi înmiresma viaţa atât de frumos...
Vântul vitreg al morţii a smuls-o..., iar eu am rămas cu palma sufletului întinsă...şi vreau să urlu...Doamneeee cum mai vreau să urlu...:

"-De ce bunica mea??? De ce aşa???...Mi-e atât de dor de bunica mea....mi-e atât de dor de bunica mea...Bunicaaaaa meaaaa!!!"

Am să urlu probabil toată viaţa de dor de ea...nimic nu o va putea aduce înapoi decât amintirile dragi şi calde....când mă ţinea în braţe şi îmi şuşuia un cântecel blând ce mă făcea să uit de toate...., amintirile când dacă mă privea totul era bine...nu avea cum să fie rău..., amintirile când din ochii ei mici şi negri...plini de duioşie...curgeau lacrimi de iubire când mă vedea..., amintirile când o vedeam croşetând lângă sobă...sau când adormeam în braţele ei...! Amintirea doar o va aduce înapoi şi uneori poate când o adiere de vânt îmi va săruta părul şi ochii...voi ştii că este ea!

Draga mea bunică...azi...pentru mine este cea mai dureroasă şi grea zi din viaţă...,azi ţi-am pieptănat părul pentru ultima oară..., azi ţi-am spălat chipul cu lacrimile mele privindu-te pentru ultima dată..., azi te-am rugat deşi plecată deja să îl săruţi pe bunicul din partea mea..., azi te-am mai rugat să mai săruţi un suflet drag mie şi să ai grijă de el aşa cum ai avut de mine..., azi am învăţat cum se poate muri şi cum se poate îngropa o parte de suflet..., azi te-am sărutat draga mea luându-mi rămas bun..., iar drumul bunica mea...drumul acesta este atât de greu...atât de greu încât...Doamne...cât aş fi vrut să nu îl ştiu face...să nu fi învăţat niciodată că există...!!!
Bunica mea...ştiu că acuma îţi e bine..., ştiu că eşti lângă Dumnezeu şi mai ştiu că EL zâmbeşte..., ştiu că eşti bine şi nu mai suferi..., dar golul imens pe care îl voi simţi atunci când voi privi la patul tău...nu îl va umple niciodată nimic...tu nu mai eşti acolo...acolo nu mai este nimic, decât amintirea vocii tale calde, a ochilor tăi negri de o blândeţe de nedescris, a braţelor care mă încălzeau doar printr-o atingere...., a făpturii tale atât, atât de iubita!
Bunica mea dragă...să nu mă uiţi...TE ROG...să nu mă uiţi...!!!

Aş vrea să mai scriu..., dar nu mai pot....mi-e sufletul plin de durere şi disperare..., dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru omul care mi l-a scos în cale să mă iubească şi să îmi fie alături, să mă ridice şi să mă sprijine (sufletel)...., îi mulţumesc la Dumnezeu că mi-a dat familia care o am, sora care mă iubeşte (sunshine)..., ii mulţumesc pentru voi cei care îmi sunteţi alături...îi mulţumesc pentru tot...fără de care acuma nu aş fi reuşit să mai fac un pas...sunt mută şi oloagă sufleteşte de durere...vreau doar să...urlu şi să .... o vreau înapoi şi nimeni nu mi-o poate da...nimeni!!!

......................................................

"Ecoul - Din copilarie"

Sa trosneasca lemne-n foc
Si sa vina multa noapte.
Un pridvor de busuioc
Cu miros de mere coapte.
Si sa ninga nins enorm
Pan' la streasina si peste
Si in scaun sa adorm, adorm
Ca din drog si de-o poveste.

Cu ziarul pe genunchi
Si cu pleoapele cazute
Sa-mi rasara moartea-n trunchi
Si pe ochi sa ma sarute.
Ce batrani sa fie vii,
Pacea lumii fie gata.
Eu copil intre copii, copii
Si afara tanar tata.

Si bunica sa ma ia
Sa ma duca-ncet spre perna
Si sa simt venind din ea
Toata linistea eterna.
Sa trosneasca lemne-n foc
Sub un biet ibric cu lapte,
Sa miroasa-a busuioc,
Sa miroasa, sa miroasa a mere coapte.

Si sa ninga nins enorm,
Pan' la streasina si peste.
Si in scaun sa adorm, adorm
Ca din drog sï de-o poveste.

...................................................................................................

[crocantzel]

ce sa spun...Nu stiu cat de dorit am fost intr-o familie saraca cu 4 copii...Dar am aparut...Si nu-mi aduc aminte mult...Doar din cand in cand cum T(asa o sa-l numesc pe cel ce mi-a dat viata) se inchidea zambind cu mama in camera si apoi mama nu se ducea 2 zile la serviciu, batuta...Mi-aduc aminte de singurul lucru primit de la T in toata copilaria mea: un pachet de biscuiti din care am mancat 2 biscuiti si am pastrat restul pentru fratii mei...A, mai imi amintesc serile cand T venea seara beat acasa si mama dormea in camera cu mine si cu fratele meu in pat. Si discutiile din acele nopti dintre ei doi, cand el venea sa o cheme in camera lor...Si...si... si pe mama plangand...bunicii nu mi-i amintesc bine, eram mic cand au murit...Si apoi vestea ca T nu mai are serviciu...Mama fusese disponibilizata cu cativa ani inainte si T nu o mai lasase sa se duca la serviciu...Refuzurile repetate de a-si cauta serviciu, noptile cand lua putinii bani din casa si pleca la jocuri de noroc iar banii pe care ii castiga ii bea cu prietenii...Cum ramaneam mereu singur, cei doi frati mai mari lucrand de la varsta de 18 ani, unul in mina si altul la 100km distanta...Apoi urmeaza divortul...Toate amenintarile si certurile la care luam parte, fiindca mama stia ca T nu o s-o bata de fata cu mine...Nu o condamn. Casele trebuiau trecute pe numele fratilor mei inainte de divort, ca sa nu intre la partaj. Am ramas cu mama. Fratele meu nu a vrut ca T sa fie alungat din casa, chiar daca ai mei erau divortati. A ramas, intr-o camera...Il vedeam cum nu are ce sa manance si nu-mi pasa prea mult...Nu mai exista pentru mine...Stiam ca nu are bani sau lemne pentru iarna si nici macar nu-l salutam...Era ca o stafie pt mine. Nu ma condamnati(oricum nu ma intereseaza, subiectul asta este mort pt mine), nu stiti cate vorbea despre noi...Faceam naveta la liceu 8 km pe zi pe jos...Luam de acasa un colt de paine ca sa mananc pentru a mai salva 10000...Cateodata intarziam primele 2 ore(faceam ore dupa amiaza) ca sa ma pot duce de dimineata la munca cu ziua...Si eram asa vesel....Cel mai spiritual din grup...Negrele ganduri de sinucidere nu treceau de bariere zambetului...Din cand in cand mai plecam din bar in bar cu fratele meu(cel mai mic dintre cei 4 frati ai mei e mai mare cu 6 ani ca mine) si ne imbatam...si era mai usor sa plang si sa ma descarc nimanui...Nu aveam puterea sa spun ce e pe sufletul meu nimanui...Imi era frica de reactia sa. Eram, si inca mai sunt, sigur ca s-ar speria asa de tare incat...........Nu ma plangeam nimanui. Nu mai suportam casa. Cand eram acolo parca eram alt om. Nu mai eram eu. Mereu pus pe harta, ma certam cu mama, cu fratii...Plecam mereu...Era ca un nor negru deaspura mea...Fratele cel mare s-a casatorit. A zis ca nu mai vrea sa stie de nimeni. A renuntat la nume si l-a luat pe cel al sotiei. Mama nu a avut nici un ban sa-i dea pt nunta. Eu m-am dus doar din complezenta, bani de dar am luat tot de la el...T s-a laudat ca i-a dat zeci de milioane si de aia moare de foame si nu mai are bani. Iar certuri si scandaluri. Fratele cel de-al doilea a venit acasa cu viitoarea sotie. Nu stiam de ce a ramas acolo asa brusc. Pana m-am trezit cu tatal sau cautand-o...Parintii ei nu erau de acord cu relatia dintre ei...Dupa 3 ani s-au casatorit, acum ea trebuie sa nasca, si de curand am aflat ca vor sa divorteze dupa ce se naste copilul...Cam acum un an T a plecat de acasa...Nu a mai aparut...Nu m-a interesat...Mama era inscrisa la ajutor social. T a pus niste bani in miscare si mama a ajuns sub acuzatie de fals in declaratii si uz de acte false. M-am dus si l-am cautat pe T si i-am spus ca daca nu retrage plangerea il omor cu mana mea. Nu m-a crezut. Am luat un cutit in mana si m-am jurat. M-a crezut. O vara inainte facusem oreion. Apoi au aparut complicatii. M-am internat in spital cu 42 de grade febra. La analize a iesit ca am leucemie, diabet si pancreatita. Mama era sa faca infarct. Dupa asta m-am schimbat. Nu-mi pasa de nimic. Eram alt om. Am luat bacul. Am dat la facultate. VISUL MEU DE_O VIATAAAAA. Singurul meu vis. Fratele cel de-al doilea are firma de zidarie, personala. Casa in care stam e a lui. I-au disparut 3mil din camera. S-a mutat in casa bunicilor sotiei. Ne-a blestemat. El mi-a fost si mama si tata. Il iubesc mai mult ca pe mine. As face orice pentru el. Cand m-am dus in camera sa si am vazut pustiu, doar ecoul ceasului auzindu-se acolo, am facut preinfarct. Apoi a venit sa ma ia cu el la munca sa fac bani sa-mi intretin familia. M-am dus. Sarahol. Si nu l-am recunoscut. Ma injura, ma trata ca pe un gunoi...Am inghitit. Ma gandeam ca in curand o sa plec in Craiova si o sa scap de tot...Mi-am revenit incurand...Munceam 10-12 ore pe zi...300.000 mazim pe zi...Nu mai stiam altceva. Apoi m-am mutat cu lucrul la un apartament cu inca un prieten care nu voia sa munceasca. Trebuia sa fac si munca lui, ca altfel eu luam injurraturi si urlete...El pleca acasa si eu ramaneam pana noaptea la 1-2 sa termin...La 7 eram in picioare sa o luam de la cap...Beam 20 pliculete de ness pe zi...Mi-am dat seama de ceva: ADIO FACULTATE! Mi-am gasit servici. Am plecat o data la Craiova, duminica. Cand am trecut pe la facultate, era deschis. Am intrat si mi-am luat dosarul. Eram intre primii 10. Am plans tot drumul pana acasa. Lacrimi cat pumnul si suspine atat de adanci incat nu mai puteam respira...Dar fara stirea mea mama s-a dus si mi-a reinscris dosarul...Acum lucreaza intr-o bodega mizera pe 3 mil pe luna care toti ii iau eu...si...si...nu mai pot continua...

[sunshine]

Si...si ...fi tare, dragul meu, D-zeu a fost langa tine tot timpul .Uite asa ni le arata si pe urma ni le ia, apoi ne da ceva mai greu de dus. Sa stii ca mama te e mandra de tine, ce mama nu ar fi? De ce sa renunti acum? Dupa atatia ani de chin si batjocura, de ce sa nu-ti  realizezi visul? Meriti mai mult decat multi dintre noi sa faci ceva cu viata ce urmeaza.Ai trait in asa putini ani cat altii in 2 vieti. Nimeni nu te va condamna pt ce ai facut pana acum. Ma mir ca mai esti intreg si mai poti realiza greselile care ai fost obligat sa le faci. Merita sa lupti, lupta pt tine acum, nu renunta , chiar de ar fi cateva zile de fericire, asteapta-le si traieste-le din plin. Este dreptul tau , lupta dragul meu, lupta.

[sunshine]

Surioara mea scumpa si prietena voastra draga, Allia, trece prin momente cumplite.Ieri, nepretuita ei bunica a trecut in nefiinta.Sufletul sau se linisteste acum intr-un loc minunat. Va rog sa-i inchinati un minut din viata voastra , drept recunostinta pt dragostea cu care si-a crescut nepoata si pentru intelepciunea care i-a transmis-o.
   DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA SUFLETUL MINUNAT

 Suntem cu totii alaturi de iubita noastra Lady Allia.