Eram odata dupa o zi foarte incarcata, intr-o perioada destul de tensionata, la serviciu. Trebuia sa fac oficiile de gazda pentru cativa oaspeti ce urmau sa viziteze timp de doua zile "Centrul" nostru. Impreuna cu un prieten, tocmai aflat in acel moment acolo, am iesit in intampinarea musafirilor. Pe cand ma indreptam spre poarta, pur si simplu, m-am simtit deodata eliberat de toata povara pe care o simtisem in ultimele zile. Inexplicabil dar adevarat. Tot numai zambet, imi intampin oaspetii, pe care nu-i mai vazusem niciodata inainte, cu foarte multa prietenie, chiar familiaritate. Dupa saluturile de rigoare, ei ma intreaba unde pot parca masina, care era in strada la ceva departare de noi. Eu insa, ii intreb ce masina au. "O Dacie" zic ei. "Aa, pai atunci o puteti lasa si-n strada!" replic eu vesel nevoie mare. Au ras. Apoi, bineanteles, am bagat masina in curte.
Timp de cateva ore am tinut-o tot asa. La aproape fiecare intrebare de a lor eu raspundeam cu cate o remarca vesela. Va imaginati ca eram cu gura pana la urechi, zambind, cand vorbeam cu ei. Si ei radeau! Dar, lucru absolut de neanteles, prietenul meu, desi radea si el, din cand in cand le atragea atentia oaspetilor mei ca eu, de fapt, glumeam. Bineanteles ca glumeam! Ce rost are remarca lui? Si am continuat sa radem, pana cand ne-am despartit, lasandu-i sa doarma.
Mergand spre casa, rememoram momentele vesele. Ma simtisem excelent si eram fericit, eliberat de orice grija. Mai ales ca de vreo cateva zile ma tot confruntasem cu stres si tensiune! Si minunandu-ma de mine ce "vorbe de duh" am fost in stare sa rostesc, adorm tarziu in noapte. Cred ca dormeam si zambeam!
A doua zi, suna telefonul. Raspund. Nimic neobisnuit! Era sefa mea, care ma suna indiferent de ce zi sau ora era! Cel mai adesea, ca sa-mi ceara cate un sfat. Conversez relaxat, consecinta a noptii trecute. Discutia se duce inevitabil catre oaspetii pe care ea ii "preluase" de dimineata. Toate bune si frumoase pana cand, ea neavand secrete fata de mine, imi marturiseste ca a avut deja o mica discutie cu unul dintre musafiri. Cel mai important, de fapt. Avusesera un mic "sfat" legat de ceea ce vazuse el acolo, doar strict profesional. Devin curios. Ea nu ii impartasea insa punctul de vedere si credea chiar ca discutia aceea fusese neavenita. Stateam, ascultam si in sinea mea incuviintam totul. Pana cand... a venit vorba de mine. "De mine?" - zic eu, deja banuitor. Dar nu va speriati, ii spusese doar lucruri bune! Pana acolo incat a sfatuit-o... sa-si caute alt colaborator!
Ce-mi reprosa? Ca paream neserios si ca spusesem o multime de "grozavii"! De fapt, toate glumele mele. Si atunci mi-am amintit de prietenul meu. Cautase, saracul, toata seara sa "dreaga busuiocul"! Se vede insa treaba ca nu prea reusise mare lucru. Nu mi-era teama de reactia sefei mele, ea cunoscanu-ma bine si stiindu-mi felul. Dar ce impresie produsesem de fapt musafirilor! Acesta era, intr-adevar, lucrul care m-a pus pe ganduri.
In ochii celor care ma cunosc bine, treceam drept un tip serios si respectat, dar si mereu cu o vorba buna sau o gluma pe buze. Totusi pentru aceia care ma intalnesc doar ocazional, se intampla sa par fie un tip extrem de serios, fie un "bufon". Depinde in ce moment m-au intalnit. De se intalnesc acestia si vorbesc de mine, nu reusesc sa cada la pace, fiecare vorbind parca de altcineva.
Prietenii mei dragi, daca ajungeti sa cititi prin acest coltz de jurnal, va las aceste insemnari. Nu stiu in care moment m-ai intalnit. Dar daca ti-am parut fie intr-un fel, fie in calalalt, vreau sa-ti spun ca imi pare rau. Tendinta va fi sa devin extrem de serios, totusi nu vreau sa renunt nici la veselie. Cei ce ma cunosc spun ca sunt un tip echilibrat, totusi uneori gresesc, exagerand. In privinta veseliei, mai ales, cand ma pornesc... greu ma opresc! Dar tineti cont, doar acolo unde ma simt cu adevarat bine si in largul meu sunt vesel. In rest, sunt doar... serios. Nu pot decat sa va indemn sa ma cunoasteti mai bine. Pentru excesele mele, insa, imi cer inca de pe acum scuze.
Dar ma cunosc bine si va spun ca, din pacate, leac nu este pentru mine. Tot ce se mai poate face e sa am cate un prieten prin preajma care sa ma traga de maneca si sa "dreaga busuiocul". Acestuia, ii sunt recunoscator, inca de pe acum, pentru ajutor, desi, prietenului de atunci, nu i-am multumit niciodata.

Va pup, cu drag.