5
« : 30 Martie, 2009, 12:16:46 p.m. »
Toate comportările vicioase sînt încercări de a înăbuşi sau de a evita ceea ce simţim. De plidă, oamenii cu o sensibilitate sufletească mare au adeseori tendinţa să se îngraşe. Grăsimea, chiar dacă este atît de materială, este o cerinţă a sufletului rănit care speră, în acest fel, să obţină o binecuvîntaîă protecţie. Cu cît oamenii sînt mai sensibili, cu atît energia negativă din jur îi "trăsneşte" mai tare şi, în consecinţă, au o poftă mai mare de a mînca suplimentar pentru a-şi mări centura de "protecţie". Adesea, chiar dacă reuşesc sâ scape de kilogramele în plus, rămaşi fără scut, ei se îmbolnăvesc grav, aut loviturile energiei negative pe care, trebuie sâ spunem, singuri o atrag. Sensibilitatea lor nu este o calitate, ci este doar efectul unei lipse cronice de energie pozitivă, adică a unui tip (sau chiar mai multe) de dragoste.
Să ne imaginam că... între noi şi fericirea deplină este un zid înalt pînă la cer, care ne împiedică să ajungem la ea. În zid este o poartă fermecată, legată cu zece lacăte. Acestea ar putea fi deschise cu chei potrivite şi fiecare om trebuie să-şi cîştige cheile, învăţînd să primească şi sâ dăruiască iubire. Prima cheie, despre care unii spun că ne-am naşte cu ea în buzunar, este cea a iubirii cu care ne înconjoară Dumnezeu. Poate că aşa e, dar dintr-un motiv care depinde de împrejurări, noi pierdem adesea această cheie şi, mai tîrziu, trebuie să o recîştigăm din nou. Secretul obţinerii ei nu este uşor de desluşit. Vinovăţia pe care o simţim cînd comitem o faptă care ne contrazice conştiinţa ne îndepărtează de iubirea divină. La fel şi alimentele care nu sînt vii. La fel şi ateismul deşănţat al părinţilor care inoculează minţile copiilor nevinovaţi cu ideile lor strîmte despre lume si viaţa... Totuşi, undeva în suflet, ne rămîne sămînţa încrederii în Dumnezeu şi, la momentul potrivit, ea singură poate renaşte copacul credinţei. Oamenii lipsiţi de acest tip de dragoste sînt adesea emoţionaţi pînă la lacrimi cînd merg la biserica (la o nuntă sau la un botez). Într-un fel, pentru moment, ei se hrănesc cu un pic de dragoste divină şi bucuria pe care o simt este mai puternică decît a celor care deja ştiu că Dumnezeu îi iubeşte. Cînd conflictul interior încetează, prima cheie este deja cîştigată. A doua la rînd este cheia pe care ne-o dă dragostea părintească. Copiii pe care părinţii nu-i iubesc sau copiii orfani cărora cineva ie spune că părinţii nu i-au iubit sînt lipsiţi pe nedrept de cheia a doua şi, în consecinţă, nu vor fi niciodată fericiţi pe deplin. Adesea ei se "lipesc" de cîte o persoană mai în vîrstă, caldă şi maternă, care Se oferă un surogat de dragoste părintească prin simpla prietenie şi abia aşa pot fi oameni întregi. Cheia numărul trei este dragostea pe care ne-o oferă copii sau persoanele dependente de noi. Cei care nu sînt iubiţi de copiii lor nu pot sâ-şi găsească liniştea pînă cînd nu se simt iubiţi de altcineva, într-un mod asemănător copiilor. Ei îsi iau în casă cîini, pisici sau se străduie sâ fie cît mai buni şefi, pentru a fi recompensaţi cu acel unic tip de dragoste, iubirea celui care depinde de tine. Cheia a patra este dragostea familiei şi a prietenilor apropiaţi şi, desigur, cei care au familii mari şi iubitoare nu simt nevoia să aibă prieteni, iar cei care nu au rude se străduie să-şi facă un număr cît mai mare de prieteni. Mai există apoi şi cheia cinci, pe care ţi-o oferă iubirea romantică, cheia şase, a admiraţiei unei persoane care are aceleaşi preocupări şi aceleaşi ţeluri ca şi tine, cheia şapte, a iubirii de sine, şi aici foarte important este sentimentul de confort pe care îl simţi în mometul în care te autoanalizezi, cheia opt, a dragostei pe care o dăruieşti unui ţel comunitar, chiar dacă acesta se reduce la simpla îngrijire a spaţiului verde al blocului, aşa cum fac unii bătrîni pensionari, care se simt excluşi din viata socială şi vor să compenseze această lipsă, cheia nouă, a iubirii umanităţii în general şi, în fine, dar nu pe ultimul loc, cheia dragostei pe care te simţi datori să i-o restitui iui Dumnezeu, prin mici fapte bune, prin gînduri bune şi prin efortul constant de a-i convinge şi pe alţii de necesitatea încrederii în puterea şi raţiunea divină. Eee, şi dupâ ce capeţi aceste chei, abia atunci te simţi cu adevărat împlinit Şi nimic nu te mai poate face nefericit. Chiar nimic. Dar, pînâ în clîpa cînd poarta se deschide, orice cheie dobîndîtâ se poate pierde dacă nu este alimentată de sentimentul care a generat-o şi, desigur, n-are rost să încerci să deschizi uşa dacă n-ai toate cheile. Acestea nu se pot înlocui una pe alta. Totuşi, aiuriţi de suferinţa pe care ne-o provoacă lipsa oricăreia dintre ele, exact asta avem tendinţa să facem. Cel care este lipsit de dragostea familiei se înconjoară de amante, în speranţa că afecţiunea acestora îl poate alina, cel care n-are copii iubeşte exagerat de mult animalele, cel care nu crede în Dumnezeu se iubeşte prea mult pe sine ş.a.m.d. Exact ca la matematică, deşi există numai un singur set de zece răspunsuri corecte, avem în schimb o infinitate de variante greşite. Dar ne-am putea corecta.
SCUZE PENTRU OROGRAFIA "NOSTALGICĂ"
Afişare Mesaje