09 Octombrie, 2025, 11:50:55 p.m.
Totul despre Iubire

Afişare Mesaje

Aici puteţi vedea mesajele acestui utilizator. Sunt afişate doar mesajele făcute în secţiuni în care aveţi acces.


Mesaje - Mihai Dor

Pagini: [1] 2 3 4 5 6 ... 13
1
Versuri / Răspuns: Suflete*Suntem naivi
« : 14 Aprilie, 2009, 12:32:08 a.m. »
Suntem naivi

Suntem naivi
De când ne naştem....

Suntem naivi,
Crezând că toată viaţa
Vom sta la sân, fără griji
şi ne vom hrăni aşa, veşnic,

Suntem naivi,
crezând că, pentru fiecare greşeală,
vom plăti doar cu o palmă uşoară,
acolo unde ne doare mai puţin,


Suntem naivi,
crezând că aceeaşi iertare infinită a mamei,
că aceeaşi mângâiere de înger
le vom găsi în sufletul, în degetele iubitei,

Suntem naivi,
Aşteptând toate aceste minuni
Să se mai întâmple măcar o dată,
Dar, Mama, nu e niciodată acolo
unde eu o caut,
În cine o caut...

http://www.youtube.com/watch?v=UyCdJ88ZJI4

2
Psihologie / Răspuns: Cheile fericirii
« : 03 Aprilie, 2009, 11:58:25 p.m. »
[justify]LIBERTATEA DIN DRAGOSTE

        Cu greu putem crede că dragostea ar putea dăuna cuiva. Şi totuşi... De cite ori nu ni s-a întîmplat să trăim senzaţia că,din prea multă dragoste, simţim că ne sufocăm? Să fie dragostea în exces un lucru rău? Şi dacă da, în ce sens? E rău că ne iubim prea mult copiii? E rău că ne îndrăgostim nebuneşte şi, luni în şir, nu ne mai putem gîndi la nimic altceva? Cum spuneam, greu de crezut. Dar proverbul acela: "Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-şi dorească !", Ce vrea să spună? Că nu e tocmai o fericire să ai copii? Asta, chiar, ar  fi culmea, nu-i aşa? Dar nu e.
         Să ne imaginam că... dragostea e o legătură între două inimi. La propriu, aşa, ca o aţă. Parcă doare numai gîndul că aşa ceva ar putea exista... Cum să-ţi legi inima de inima altcuiva? Păi, asta n-ar mai fi dragoste, ar fi un adevărat chin. Pentru amîndoi. Dacă la această aţă s-ar reduce întreaga iubire, sigur nimeni nu şi-ar dori să fie îndrăgostit şi precis nici un om întreg la minte n-ar vrea să fie iubit. Cum ar fi ca, într-o zi, să te trezeşti că unul care trece pe lîngâ tine, un oarecare, pe care nu l-ai văzut în viaţa ta, se îndrăgosteşte brusc de tine şi, hop, îşi leagă o aţă de inima ta? Halal dragoste la prima vedere, nu? Probabil că în astfel de situaţii orice declaraţie de dragoste s-ar lăsa imediat cu cafteli zdravene. De ambele părţi. Unul ar da să scape, celălat ar da sâ fugă... Nici o altă nenorocire nu s-ar putea compara cu dragostea. Dar, din fericire, în realitate nu e chiar aşa. Totuşi, nu vă bucuraţi prea tare, sînt unii care spun că e mult mai rău! Legătura subtilă care se creează între două persoane care se iubesc mult e un fel de sfoară care îi leagă fedeleş, rezistentă şi încîlcitâ, pe care numai ruperea ar mai putea-o înlătura. Astfel de legături minunate creăm noi, cînd iubim, încă din copilărie. Şi, cinstit vorbind, probabil de acolo ni se trage. Copilul foarte mic este total dependent de mama sa şi, prin urmare; e normal sâ-şi dorească să se "agaţe" de ea cît mai bine, ca să se apere de răul  lumii  din  jur.   Ea,  mama,  acceptă  să  fie"legată" pentru că a acceptat apriori acest "sacrificiu", încă de cînd a conceput copilul. Şi totul funcţionează O.K. pînă în prea ma adolescenţei. Chiar legaţi fedeleş, copilul şi mama nu suferă, decît atunci cînd sînt despărţiţi. Şi, de cîteva zeci de ani încoace, de cînd "se poartă" ca mamele să meargă la serviciu, chiar aşa se întîmplă. Rămas fără legătura lui de suflet, copilul "separat" de mamă supravieţuieşte însă, cu atît mai bine cu cît ea, mama, îl reasigură, seară de seară, că este iubit şi de la distanţă. Şi, după o vreme, se instaurează un nou tip de legătură între ei: legătura... cu buclă! Şi astfel orice copil normal învaţă, încă de mic, să se lase "legat" cu sforile dragostei, dacă acestea sînt suficient de largi încît să-i lase oarece libertate de mişcare. Puţini sînt cei care, sub impulsul eliberator al adolescenţei, reuşesc să se desprindă de dragostea părintească şi să fie, o vreme, complet liberi. Dar cîţi părinţi se bucură cu adevărat cînd copiii lor încep să-i trateze cu răceală? Cîţi înţeleg că doar nevoia de libertate îi obligă să fie astfel? Neînţelegînd, suferă şi devin răzuunători, povestind tuturor cît de nerecunoscătoare" sînt odraslele lor. Şi această criză se petrece adesea exact cînd ei, adolescenţii, au mai multă nevoie de sprijin! Soluţia e una sinqură si se cheamă libertate din dragoste. Iar părinţii care nu cred in ea, ar trebui să ştie că libertatea e valabilă şi pentru ei!

[/justify]

3
CONTRASTE

Sunt bucurii care- ntristează
Si întristări ce fericesc 
Sunt zile fără de lumină
Si nopţi adînci ce strălucesc.

Sunt oameni albi pe dinafară
Dar negrii în adâncul lor ,
Si negri în afară, negri
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea
Dar sunt si -amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe
Sunt uri adânci ce nasc iubiri
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Si fericiri, nefericiri...


Virgil Carianopol



4
Psihologie / Răspuns: Cheile fericirii
« : 31 Martie, 2009, 03:00:00 p.m. »
[justify]Lumina de sub haină

            Oglinzile lui Dumnezeu pe Pămînt sînt ochii copiilor. Cit suflet împrumută ei tuturor jucăriilor! Ce credinţă imensă în atotputernicia mamei... Copiii sînt oricînd dispuşi să fie fericiţi si, după orice necaz, ochii lor, încă înlăcrimaţi, zîmbesc din nou, parcă mai strălucitor. Ei au spiritul puternic şi tînăr, iar asta îi face să fie frumoşi precum îngerii şi buni precum sfinţii... Abia mai tîrziu va apărea îndoiala şi, odată cu ea, bătrîneţea. Lipsit de convingere, spiritul îşi pierde forţa, trupul se anchilozează, iar superbul copil de altădată devine un bătrîn cinic, egoist şi veşnic supărat. Ochii lui nu mai văd prea bine lumina adevărului şi, orgolios, pretinde că adevărul e de vină, pentru că nu mai e la fel de strălucitor.
          Sa ne imaginam că... spiritul omului s-ar putea vedea în exteriorul corpului ca o lucire a pielii. Aşa, precum lumina soarelui... Atunci copiii noştri ar străluci ca nişte bulgări de aur în lumină, de la soare te-ai putea uita, dar la ei ba... Desigur, ca să ni se pară că îi protejăm, noi i-am îmbrăca în hainele şi obiceiurile noastre şi o parte din lumina lor ar sta ascunsă, sub bluza de piele, gata să ţîşnească afară pe la cusături. Dar hainele n-ar putea-o distruge. In schimb, micuţii noştri puişori, încercînd să se adapteze unei lumi plină de racile sociale, trăind printre adulţi lipsiţi de strălucire, ar putea, la un moment dat, să-şi piardă încrederea în părinţi sau să fie dezamăgiţi de profesori, şi abia atunci, suferind în tăcere, lumina lor interioară ar păli. Treptat, dacă nu s-ar găsi nimeni dispus să le menţină aprinsă flacăra cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu, aceasta ar începe să pîlpîie, şi, aşa tremurîndă,  abia  ar supravieţui  pînă  la maturitate. Uneori, iubirea din adolescenţă ar ridica din nou vîlvâtaia pînă la cer. Alteori, cînd ei înşişi ar deveni părinţi, ar putea împrumuta de la copii lumina arzătoare... Atunci ei ar redeveni tineri şi puternici, precum zeii. Lumină din lumină... Strălucire din strălucire... Ca lumînările, oamenii dispuşi să lucească din nou ar putea să se reaprindă, să reînveţe secretul, să redescopere plăcerea de a trăi. Şi feţele lor s-ar lumina din nou, ca în copilărie. Iar lumea ar fi un paradis plin de bilute strălucitoare...
       In realitate, chiar dacă pielea noastră e mată, nimic nu ar trebui să ne şteargă lumina din priviri. Acolo, sub gene, stropul de dumnezeire ar trebui să se vadă pînă departe, ca un semn al viului din noi. Ochii noştri, ca nişte veritabile oglinzi ale sufletului, ar atesta lumina credinţei într-o lume mai bună şi conflictele dintre noi s-ar transforma în glume nevinovate. Aţi  observat?  Un  adevăr teribil, spus în cuvinte blînde şi cu o anumită sclipire jucăuşă în ochi, nu mai e nici urît şi nici dureros. Pare oarecum hazliu şi te îndeamnă să dansezi ca Noe, cînd l-a părăsit Dumnezeu. Spiritul strălucitor al săltăreţului Noe l-a înduplecat pe însuşi marele Creator. E limpede că ar îndupleca pe oricine. Căci nu există nenorocire pe care să n-o putem învinge fâcînd haz de necaz! Avem, din naştere, tot ceea ce contează. N-are rost să ne îmbrăcăm cu nişte haine/obiceiuri care nu fac decît să ne ascundă lumina. E foarte important ca ea să se vadă. Să o vadă ceilalţi, pentru că, oricît ar fi de mică, flacăra spiritului din noi încălzeşte în jur şi aduce lumină celor aflaţi în întuneric. Ea dă speranţă, aduce credinţă şi ne întinereşte, făcîndu-ne tineri şi frumoşi. Si dacă în plus ne face şi fericiţi, obligîndu-ne să ne iubim unii pe alţii, cu atît mai bine. Universul însuşi va zîmbi văzîndu-ne curajul!
ORTOGRAFIE NOSTALGICĂ
[/justify]

5
Psihologie / Cheile fericirii
« : 30 Martie, 2009, 12:16:46 p.m. »

       
           Toate comportările vicioase sînt încercări de a înăbuşi sau de a evita ceea ce simţim. De plidă, oamenii cu o sensibilitate sufletească mare au adeseori tendinţa să se îngraşe. Grăsimea, chiar dacă este atît de materială, este o cerinţă a sufletului rănit care speră, în acest fel, să obţină o binecuvîntaîă protecţie. Cu cît oamenii sînt mai sensibili, cu atît energia negativă din jur îi "trăsneşte" mai tare şi, în consecinţă, au o poftă mai mare de a mînca suplimentar pentru a-şi mări centura de "protecţie". Adesea, chiar dacă reuşesc sâ scape de kilogramele în plus, rămaşi fără scut, ei se îmbolnăvesc grav, aut loviturile energiei negative pe care, trebuie sâ spunem, singuri o atrag. Sensibilitatea lor nu este o calitate, ci este doar efectul unei lipse cronice de energie pozitivă, adică a unui tip (sau chiar mai multe) de dragoste.
           Să ne imaginam că... între noi şi fericirea deplină este un zid înalt pînă la cer, care ne împiedică să ajungem la ea. În zid este o poartă fermecată, legată cu zece lacăte. Acestea ar putea fi deschise cu chei potrivite şi fiecare om trebuie să-şi cîştige cheile, învăţînd să primească şi sâ dăruiască iubire. Prima cheie, despre care unii spun că ne-am naşte cu ea în buzunar, este cea a iubirii cu care ne înconjoară Dumnezeu. Poate că aşa e, dar dintr-un motiv care depinde de împrejurări, noi pierdem adesea această cheie şi, mai tîrziu, trebuie să o recîştigăm din nou. Secretul obţinerii ei nu este uşor de desluşit. Vinovăţia pe care o simţim cînd comitem o faptă care ne contrazice conştiinţa ne îndepărtează de iubirea divină. La fel şi alimentele care nu sînt vii. La fel şi ateismul deşănţat al părinţilor care inoculează minţile copiilor nevinovaţi cu ideile lor strîmte despre lume si viaţa... Totuşi, undeva în suflet, ne rămîne sămînţa încrederii în Dumnezeu şi, la momentul potrivit, ea singură poate renaşte copacul credinţei. Oamenii lipsiţi de acest tip de dragoste sînt adesea emoţionaţi pînă la lacrimi cînd merg la biserica (la o nuntă sau la un botez). Într-un fel, pentru moment, ei se hrănesc cu un pic de dragoste divină şi bucuria pe care o simt este mai puternică decît a celor care deja ştiu că Dumnezeu îi iubeşte. Cînd conflictul interior încetează, prima cheie este deja cîştigată. A doua la rînd este cheia pe care ne-o dă dragostea părintească. Copiii pe care părinţii nu-i iubesc sau copiii orfani cărora cineva ie spune că părinţii nu i-au iubit sînt lipsiţi pe nedrept de cheia a doua şi, în consecinţă, nu vor fi niciodată fericiţi pe deplin. Adesea ei se "lipesc" de cîte o persoană mai în vîrstă, caldă şi maternă, care Se oferă un surogat de dragoste părintească prin simpla prietenie şi abia aşa pot fi oameni întregi. Cheia numărul trei este dragostea pe care ne-o oferă copii sau persoanele dependente de noi. Cei care nu sînt iubiţi de copiii lor nu pot sâ-şi găsească liniştea pînă cînd nu se simt iubiţi de altcineva, într-un mod asemănător copiilor. Ei îsi iau în casă cîini, pisici sau se străduie sâ fie cît mai buni şefi, pentru a fi recompensaţi cu acel unic tip de dragoste, iubirea celui care depinde de tine. Cheia a patra este dragostea familiei şi a prietenilor apropiaţi şi, desigur, cei care au familii mari şi iubitoare nu simt nevoia să aibă prieteni, iar cei care nu au rude se străduie să-şi facă un număr cît mai mare de prieteni. Mai există apoi şi cheia cinci, pe care ţi-o oferă iubirea romantică, cheia şase, a admiraţiei unei persoane care are aceleaşi preocupări şi aceleaşi ţeluri ca şi tine, cheia şapte, a iubirii de sine, şi aici foarte important este sentimentul de confort pe care îl simţi în mometul în care te autoanalizezi, cheia opt, a dragostei pe care o dăruieşti unui ţel comunitar, chiar dacă acesta se reduce la simpla îngrijire a spaţiului verde al blocului, aşa cum fac unii bătrîni pensionari, care se simt excluşi din viata socială şi vor să compenseze această lipsă, cheia nouă, a iubirii umanităţii în general şi, în fine, dar nu pe ultimul loc, cheia dragostei pe care te simţi datori să i-o restitui iui Dumnezeu, prin mici fapte bune, prin gînduri bune şi prin efortul constant de a-i convinge şi pe alţii de necesitatea încrederii în puterea şi raţiunea divină. Eee, şi dupâ ce capeţi aceste chei, abia atunci te simţi cu adevărat împlinit Şi nimic nu te mai poate face nefericit. Chiar nimic. Dar, pînâ în clîpa cînd poarta se deschide, orice cheie dobîndîtâ se poate pierde dacă nu este alimentată de sentimentul care a generat-o şi, desigur, n-are rost să încerci să deschizi uşa dacă n-ai toate cheile. Acestea nu se pot înlocui una pe alta. Totuşi, aiuriţi de suferinţa pe care ne-o provoacă lipsa oricăreia dintre ele, exact asta avem tendinţa să facem. Cel care este lipsit de dragostea familiei se înconjoară de amante, în speranţa că afecţiunea acestora îl poate alina, cel care n-are copii iubeşte exagerat de mult animalele, cel care nu crede în Dumnezeu se iubeşte prea mult pe sine ş.a.m.d. Exact ca la matematică, deşi există numai un singur set de zece răspunsuri corecte, avem în schimb o infinitate de variante greşite. Dar ne-am putea corecta.

SCUZE PENTRU OROGRAFIA "NOSTALGICĂ"

6
Psihologie / Răspuns: Lumea cu ochii închişi
« : 23 Martie, 2009, 11:50:55 a.m. »
VIAŢA- O CĂLĂTORIE ÎN TRAMVAI...   

 Ne grăbim să trăim în ritmul epocii moderne. Indiferent de vîrstă sau de ocupaţie, oamenii zilelor noastre aleargă mereu după ceva, ca şi cînd timpul pe care l-ar avea ia dispoziţie ar fi astăzi mai mic decît altădată. Realizările, oricît de mari, nu pot să oprească această goană. Copiii nu se mai bucură cînd iau nota zece, tinerii nu mai apreciază un zîmbet, iar adulţii par de-a dreptul incapabili să mai fie fericiţi. Ce ne face să fim atît de nerăbdători? Unde alergăm cu sufletul la gură şi ce ne aşteaptă la capătul drumului? Nimeni nu pare să ştie. Dar ne grăbim. Lăsăm grija explicaţiilor pe seama religiei sau a filosofiei şi ne vedem de drum. Abia cînd obosim sau cînd ne împiedicăm ne luăm un mic răgaz şi privim în urmă buimăciţi. Ce mult timp a trecut! Şi ce puţin am înaintat!

    Să  ne imaginam ca...toată viaţa noastră se desfăşoară într-un tramvai. Când ne naştem urcăm pe scara din spate în acest mijloc de transport aglomerat si privim plini de speranţă spre locurile din faţă. încet, ajutaţi de părinţi, ne strecurăm înainte, mereu înainte, vizînd întîi o diplomă, apoi o casă şi o familie, mai tîrziu un cont în bancă si o maşină de ultimul tip iar, apoi, de ce nu, poate chiar scaunul vatmanului. Al fericitului conducător. "Ce bine de el", şuşotesc cei din mijlocul tramvaiului, bîrfindu-l cu invidie pe măreţul lider al vieţii noastre. La uşa cabinei lui se află un grup compact de "aspiranţi", care se înghiontesc unul pe altul şi care aşteaptă, cu înfrigurare, momentul cînd vatmanul va coborî şi scaunul lui va fi din nou liber. Atunci va începe lupta. Cei din spate se vor urca pe scaune ca să vadă mai bine şi vor aplauda sau vor huidui pe unul şi pe altul. Vor zbura pălăriile, se vor încinge spiritele si combatanţii se vor cotonogi cu dărnicie pe la glezne... Apoi, după ce unul se va instala pe scaun, iar cei de la uşa lui se vor rearanja în funcţie de cît de mult l-au ajutat în timpul campaniei, lupta va înceta. Se vor mai auzi unele proteste, vor reîncepe înghiontelile, dar în restul tramvaiului va fi linişte. Tinerii din tramvai sînt mereu undeva spre coadă şi rîd, plini de haz, de agitaţia celor din raţă. In zona elastică a burdufului oamenii par mai flexibili şi pe uşile deschise, prin staţii, vine aerul curat de afară. Aici unii zîmbesc îndrăgostiţi, alţii citesc o carte, copiii pun întrebări nostime şi călătoria cu tramvaiul are farmecul ei. Domnii sînt politicoşi cu doamnele, se discută probleme de familie, se fac pronosticuri în legătură cu viitoarele bătălii, dar nu bîntuie nici o grijă majoră. "Om vedea noi! Ce-o fi, o fi!", e vorba de căpătîi a călătorilor burdufari. Din cînd în cînd, cîte un chiot de bucurie răzbate din spatele vagonului şi toate capetele se întorc zîmbitoare să admire un copil fericit, care a reuşit să se caţere pe un scaun şi să deschidă un geam.
     Apoi, fiecare merge cît are nevoie. Cînd a ajuns acolo unde-i era treaba, omul coboară, iar tramvaiul îşi vede liniştit de drum. Nimeni nu pare să observe că tramvaiul merge pe o linie deja construită şi că, în realitate, oricine ar fi vatmanul, traseul nu se poate schimba. In plus, din cauza aglomeraţiei, călătorii nu prea au cum să se cunoască unii pe alţii si, din cauza vitezei cu care se desfăşoară totul, prea puţine prietenii se înfiripă în tramvai...
    Pare trist şi banal, dar, indiferent de cît de lungă sau scurtă ar fi călătoria, important este să cobori unde trebuie şi, dacă se poate, pe parcursul drumului să ai un loc confortabil şi să fii înconjurat de persoane plăcute. Unii admiră peisajul, alţii nici nu văd pe unde merg. N-are mare importanţă! Contează să nu uiţi de ce te-ai urcat şi să ai grijă să cobori întreg, fără să fi pierdut nimic, şi la o staţie cît mai aproape de casă. A! Şi să ştii că vatmanii sînt, dintre toţi, cei mai nefericiţi călători. Pentru ei nici o staţie nu e acasă.

  SCUZE PENTRU ORTOGRAFIA VECHE ŞI PENTRU EVENTUALELE GREŞELI DE REDACTARE.

7
Psihologie / Răspuns: Lumea cu ochii închişi
« : 15 Martie, 2009, 09:22:39 a.m. »
...îţi mulţumesc de răspuns şi ca să continuăm ideea legată de vedere, de prima vedere, aş vrea să aduc în discuţie tema legată de al treilea ochi.Fizic el există, numit "glanda pineală" şi sunt convins că foarte mulţi au citit despre acest subiect.Mai există, însă, un canal care face legătura cu această glandă şi partea frontală a craniului uman.Se spune că acest ochi ne era destinat să vedem aura celui cu care purtam o conversaţie iar modificările ei de nuanţă ne arătau gândurile bune sau rele ale lui.Se ştie că multe funcţii ale organismului uman s-au estompat sau chiar atrofiat în special, cele ale creierului.
     Se spune că Dalai Lama, ca o condiţie sine-qua-non, ar avea această aşa-zisă "putere" însă, unul dintre aceştia nu se reîncarnase(potrivit credinţei lor) cu această putere.Maeştrii spirituali au reuşit, făcându-i o trepanaţie la nivelul frunţii, metodă numai de ei cunoscută, să-i redea  această putere.Surpriza a fost de proporţii atunci când tânărul Dalai Lama a cerut să renunţe la al puterea celui de-al treilea ochi.
   De ce ?
Deoarece în discuţiile cu călugării, aceştia crezând că acesta numai se preface a avea a această putere, îl invidiau sau îndrăzneau la a gândi  cum nu se poate mai rău fără a avea măcar un o clipă în gând un sentiment de umilinţă, de omenie.Aura lor era una încărcată de energii negative iar discursul lor era unul plin de pioşenie....câtă ipocrizie, câtă făţărnicie !?
Dalai Lama a recunoscut că îi lipseşte puterea cea mai importată pentru a putea supravieţui şi cu care el nu se născuse:acea de putea IERTA oricât, pe oricine şi orice! Sufletul lui era limitat şi nu mai avea timp să înveţe acest lucru...poate la viitoarea reîncarnare...
Crezi că NOI MAI AVEM TIMP?
Cu prietenie, Mihai.

8
Psihologie / Răspuns: Lumea cu ochii închişi
« : 12 Martie, 2009, 01:22:19 p.m. »
       Mulţi spun că se apropie sfârşitul lumii."Semnele" acestei apropieri sunt, spun ei, multiple. Totuşi, între toate, răutatea care a cuprins omenirea pare să fie cel mai important indiciu al iminentului final.     Dar, în fond, ce este această răutate? De unde vine ea si cum am putea să o deosebim de  celelalte forme de manifestare ale fiinţei umane, mai puţin malefice? Faptul că nu exista om fără un dram de răutate e oare dovada unui teribil adevăr, şi anume acela că răutatea face parte din noi?
         Sa ne imaginam că..., undeva în Univers, am avea posibilitatea să ne jucăm de-a Creaţia şi am vrea să concepem o lume fără răutate. Când este cineva rău? Când ucide, de pildă? Să zicem. Dar atunci, lumea imaginată de noi ar trebui să fie complet lipsita de animale, pentru că nu există specie care să nu "ucidă" pentru a supravieţui. Nici măcar plantele nu sînt complet "nevinovate". Lupta pentru supravieţuire implică un efort neobosit de dominare, de cucerire şi de perpetuare a propriei specii, chiar cu riscul uciderii altora. De ce se sufoca plantele unele pe altele? De ce se ucid animalele între ele? De ce se bat oamenii unii cu alţii? Pentru că sunt vii şi vor să supravieţuiască, iar altfel nu se poate. E ceva absolut natural. Şi atunci, cum rămâne cu limita dintre bine şi rău? Până unde putem vorbi de "necesitate" şi de unde începe maleficul? Răspunsul pare să fie strâns legat de ideea de plăcere. Senzaţia de satisfacţie a unuia sau mai multor simţuri, care le face pe animale să facă tot ce fac, este o componenta aproape genetică, ce se moşteneşte din tată-n fiu. Şi, cum plantele sau animalele nu pot fi acuzate de răutate, rezultă limpede că satisfacerea unei plăceri necesare supravieţuirii poate fi considerată drept "naturală" şi nu este, nicidecum, o răutate. Maleficul este un abur otrăvitor care perverteşte numai mintea umană şi împinge căutarea plăcerii până dincolo de limitele fireşti. Să produci suferinţă unei fiinţe doar pentru "a gâdila" o plăcere sadică este, până la urma, esenţa oricărei răutăţi. Şi astfel de "plăceri", pe Pâmînt, nu au decît oamenii răi, pentru că numai mintea umană are capacitatea de a se perverti şi de a dori plăceri... nenecesare. Iar acestea inventează răul. Apoi, după un timp, răul se întoarce şi loveşte ca un bumerang în cel cel care l-a produs. Dar asta e deja o altă poveste

9
Zona liberă / Delicte legale sau nimic nou sub soare
« : 09 Martie, 2009, 07:47:20 p.m. »
Delicte legale

        Pe data de 30 noiembrie 1989 academicianul Jean Dutourd a pronunţat la Academia Franceza un discurs despre "Starea limbii" în care, vorbind despre scriitori, îi face pur şi simplu hoţi !!!Să vedem argumentele pe care le-a susţinut
Anecdota sau adevăr?

              "Mi s-a povestit - spune academicianul francez - că Picaso făcând o vizită lui Matisse se fâţâia prin atelier cu un aer îngrijorat aruncând asupra operelor confratelui său priviri pătrunzătoare, deşi cam "crucişe". Caut dacă nu e nimic de furat - explică el, jumătate în glumă, jumătate în serios...
              Această anecdotă porneşte cu siguranţă de la fapte reale căci orice artist, orice poet ar putea s-o "trăiască" pe cont propriu. Noi nu învăţăm cu adevărat decât ceea ce furăm; ne sunt folositoare numai secretele pe care le-am surprins, reţetele pe care le-am smuls, invenţiile pe care ni le-am însuşit fără a cere permisiunea!

Imitare sau model de urmat?

     Expresii verbale,  chiar ticuri ale unor persoane îndrăgite, eroii pe care vor să-i imite copiii ori profesorii pe care îi iau drept model nu sunt într-un anumit fel "furturi"?
Temelia oricărei ştiinţe - pornind de la cei mai simpli meşteri artizani se bazează pe... privitul în curtea vecinului.
         Nu în şcoli se învaţă secretele unei meserii doar ascultând profesorii ci în zgomotul uneltelor, cântecele tovarăşilor de muncă sau în liniştea din spatele prăvăliilor. Chiar daca altă dată ucenicii se instruiau singuri spionându-şi stăpânii iar acum urmează cursuri profesionale, tot în vârtejul vieţii privind la cei ce ştiu mai bine, deprind cu adevărat meseria - manuală sau intelectuală!
Mea culpa!

            Academicianul francez Jean Dutourd mărturiseşte: "Şi eu am învăţat ce ştiu, citind cu îndrjire autori buni, încercând să las lumea să intre în mine ca şi când as fi fost poros, lăsânau-mă ghidat de ceea ce spunea Descartes că cele mai eficace lucru este să nu primeşti nimic cu adevărat, pe care nu l-ai cunoscut tu însuţi ca atare. Mărturisesc aici solemn: am furat toată viaţa. L-am furat pe Voltaire, Diderot, Saint Simon, Stendhal, Mallarme, Proust, Dumas-tatăl pînă la Aragon.

        Am jefuit şi pictori şi muzicieni. Am luat cu amândouă mâinile fără să-mi dau seama că mi-am petrecut viaţa forţând lăzi si intimităţi, deschizând, prin efracţie, uşile cele mai respectabile, strecurându-mă ca un bandit în scorbura lui Aladin.
        Un bun al omenirii
      Dacă ar trebui să mă justific -spune mai departe Jean Dutourd - ar trebui să spun că în fond nu i-am furat decât pe hoţi, oameni care n-au trăit decât îmbogăţindu-se ca şi mine. Este în moştenirea lor o parte indivizibilă care rămâne un bun al tuturor membrilor familiei. Eram sigur că fac parte din această familie .Scriitorul sau artistul este, în lume, Adam în Grădina Edenului: totul îi aparţine, totul e permis, nu sunt legi, nu e păcat şi arborele cunoaşterii nu aduce ghinion pentru că nu există şarpe pentru a vă tenta...

   Greşeala mărturisită…
   Avea dreptate academicianul amintit când mă gândesc la un paradox al lumii scrisului.
Dacă furi dintr-o singură carte, în secret, înseamnă că ai plagiat. Dacă furi, în văzul lumii şi în gura mare este documentare! Cu cât "mărturisirea" cuprinde o listă deosebit de lungă, cu atât aprecierea pentru munca autorului este mai mare!

       Şi totuşi... să dăm Cezarului ce este al Cezarului...
Simpla alăturare de citate nu poate alcătui o lucrare, oricât de lungă şi preţioasă i-ar fi bibliografia. Este nevoie de un strop, de o străfulgerare pentru a face un ceva viu dintr-o alăturare de mădulare!

              Ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar inventa roata pe cont propriu, din prea multă probitate? Până ar reuşi i-ar trece viaţa... Ideile scoase la lumină au devenit patrimoniu universal. În această moştenire preţioasă îşi caută şi îşi alege fiecare pietrele din care sustrage o rază de lumină pentru a-şi şlefui diamantul oferit urmaşilor.
           "Furând" cu înţelepciune creştem comoara din care, înfruptându-se, contemporanii si viitorimea vor îmbogăţi Pomul Cunoaşterii cu ramuri inspirate de... în stilul lui... după o idee de... etc.







10
Poezii de dragoste / Iubesc Femeia!
« : 08 Martie, 2009, 11:11:55 a.m. »
http://www.youtube.com/watch?v=zH7f1cg5oF0

Femeia….
Am făcut cunoştinţă cu ea atunci când
Mă strângea la sân iar căldura dragostei Ei
Mă făcea să mă opresc din plâns
Era scumpa mea mamă...

Am cunoscut-o pe marginea unei întâmplări,
În ochii ei am văzut, pentru prima dată,
O Primăvară rostogolindu-se la mine în suflet cascadă
Ce a săpat adânc până aproape de inimă,
Periculos de aproape....
Era prima iubire....

Eram în acel vis al tuturor bărbaţilor
Pe care niciodată nu-l spun
Atunci când se trezesc  din el,
Înconjurat de toate femeile frumoase
De pe Pământ...
Iar când doream să le ating
Toate se făceau flori...
Doar una rămânea înger,
Aceea care mă iubea,
Iar aripile-i creşteau din umerii mei.

11
Psihologie / Lumea cu ochii închişi
« : 06 Martie, 2009, 09:39:23 p.m. »
Lumea cu ochii închişi


      Se pare că abia cînd nu mai ai încredere în simţurile tale ai şanse reale să devii filosof... Cînd eşti un pic incredul, cînd nu accepţi să primeşti soluţiile gîndite şi oferite, cu atîta generozitate, de alţii. Cineva glumea spunînd că filosoful ori e un om curios din fire, ori nu vede bine. Şi, ce-i drept, atunci cînd nu vezi - pipăi, te apropii de lucruri şi dintr-un alt unghi, testezi soliditatea umbrelor şi acţionezi numai după ce ai analizat temeinic toate implicaţiile mişcărilor tale. Să însemne asta că vederea bună este un handicap? Că tocmai ea, care pare atît de necesară, este cel mai mare duşman al analizei obiective? Al adevărului? Şi dacă ar fi aşa, ce ne împiedică să închidem, măcar uneori, ochii?
      Să ne  imaginăm  că...într-o lume paralelă cu a noastră, ar exista fiinţe care îşi pierd vederea în ziua cînd trec pragul vîrstei de 40 de ani. Restul simţurilor le-ar rămîne intacte, dar vederea le-ar dispărea brusc, ca şi cînd n-ar fi fost niciodată. Aşa... de parcă s-ar stinge lumina! Ştiind din timp că asta se va întîmpla, nimeni nu s-ar mira şi, desigur, fiecare şi-ar pregăti o casă specială pentru bătrîneţe, astfel încît lipsa vederii să-l afecteze cît mai puţin. Ar monta bare de-a lungul pereţilor, ca să se poată ţine de ele cînd se va deplasa, şi-ar cumpăra un baston alb, cu care să poată merge pînă la piaţă, şi-ar dresa un cîine, pentru plimbările mai lungi şi, desigur, ar munci mai mult în tinereţe ca să aibă, la lăsarea întunericului, suficiente mijloace de trai. Oraşele ar fi toate amenajate pentru orbi şi întreaga societate ar concepe legi şi obiceiuri care ar înlesni foarte mult viaţa fără vedere. Poate că s-ar inventa meserii speciale, cum ar fi "povestitor de filme" sau "cititor cu voce tare", pe lîngă cele clasice de "însoţitor", "şofer", "bucătar" cu ora, care există şi la noi. În fine, oamenii şi-ar lua toate măsurile de siguranţă ca să-şi asigure bătrîneţi cît mai fericite şi nimeni nu s-ar opune, pentru că nimeni n-ar avea nici un interes să fie altfel. Dar ei, cei rămaşi fără vedere, ar deveni oare mai înţelepţi? Lipsa vederii ar fi, desigur, un handicap, dar unul oarecum normal, acceptabil tocmai pentru că e... firesc. Cam ca bătrîneţea la noi: toţi suferim că îmbătrînim, dar durerea noastră nu este exagerată, pentru că e un lucru normal, de care nimeni nu scapă. La fel ar fi şi cu orbirea lor. Prin urmare, neconsiderîndu-se nedreptăţiţi de soartă, cei mai mulţi ar putea să-şi păstreze buna dispoziţie şi echilibrul mintal necesar pentru a reanaliza lumea... pe întuneric.
         Şi ce-ar constata ei în noile condiţii? Prima observaţie ar fi, desigur, faptul că nu contează cum arăţi. Nu contează fardurile, nu contează hainele, nu contează dacă ştii să zîmbeşti sau nu. în schimb, chiar în lipsa vederii, rămîne important să te speli, să vorbeşti pe un ton atrăgător, să ai umor,  să ai  idei,  să fii  un bun povestitor, să fii optimist, să ai suflet bun... Totul ar rămîne valabil, mai puţin aspectul. Hainele ar fi simple şi albe, încălţămintea ar fi rezistentă şi comodă, obiectele ar fi mai mult practice decît estetice, iar artiştii ar crea şi lucrări care doar... se pipăie. Dar, dincolo de toate acestea, ar fi ei mai profunzi? Ar deveni mai înţelepţi? Desigur. Viaţa fără vedere i-ar obliga să se ajute unul pe altul, iar obliga pe cei tineri să aibă grija celor bătrîni, şi le-ar impune tuturor o mult mai mare poftă de viaţă în primii 40 de ani. Fiecare clipă a tinereţii ar fi mai preţioasă, fiecare imagine a naturii ar conta mai mult... Bătrînii ajunşi la vîrste înaintate ar putea să-şi expună noile teorii despre lume, care ar pune mai puţin preţ pe aparenţe şi mult mai mare pe conţinut. Lumea ar fi categoric alta. Probabil mai bună. Oamenii s-ar mîngîia mai mult, ar vorbi mai mult unul cu altul şi... televiziunea n-ar mai putea fi atît de dăunătoare pe cît este. Totuşi... n-are nici un rost să ne dorim orbirea. Ar fi suficient să aruncăm telecomanda.
 ATENŢIE ESTE REDACTATĂ ÎN GRAFIA CU Î DIN I.SPER SĂ NU DERANJEZE....

12
Poezii de dragoste / Răspuns: Inima ta pictează
« : 05 Martie, 2009, 11:00:41 a.m. »
http://www.youtube.com/watch?v=sDcpXlttqq4

În visul de ieri
am găsit infinitul
din toată poezia lumii
infinitul
care nu a fost niciodată în mine...

eram un matelot
cocoţat pe catargul unei corăbii
care mă furase de lângă amintiri,
respiraţia ta, ca o mâgâiere, venea din larg
iar părul meu flutura în loc de pavilion...

încercam să găsesc acel orizont
care ar putea să-mi încapă
pe poarta sufletului
fără să-mi zgârâie marginile lui
dar, de ce mă-nălţam pe catarg
el devenea tot mai albastru şi
tot mai mai rotund
ca ochii tăi....
şi m-am trezit, dintr-odată,
înconjurat, doar de ei,
de ochii tăi...



13
Versuri / Răspuns: Milogul din mine nu avea picioare...
« : 04 Martie, 2009, 11:37:28 p.m. »
http://www.youtube.com/watch?v=ry6mpJ2rRD0

mi-e dor,
şi am uitat să crestez
pe creanga ce-mi creşte din inimă,
un semn,
atunci când paharul se umple
cu picături condensate pe
metalul din spatele ochilor,
sau poate e roua din iarba crescută
peste tot în suflet,
iar amintirile abia mai scot capul
ca nişte şoareci de câmp
flămânzi,
dar iarba 'naltă-i condamnă definitiv
la aceea foame infinită....
(amintirile mele nu le pot trata
de bulimie)








14
Poezii de dragoste / Răspuns: Inima ta pictează
« : 24 Februarie, 2009, 01:30:50 a.m. »
E atât de târziu...
privesc la iubirea mea
cum doarme şi părul ei răsfirat pe pernă
îmi pare că sunt gândurile din inimă ce vin spre mine,
ştiu că mă iubeşte,
mă caută mereu în somnul dulce,
fuge cu visele în braţe
iar dimineaţa
mă stropeşte cu ele
pe faţă şi râde aşa de dulce
încât nu mai ştiu care răsărit e mai frumos 

îi ating faţa,
îi mângâi buzele
care acum nu pot să-mi şoptească
ce copilul meu suflet
ar vrea să asculte
la nesfârşit,
ca într-un carusel
unde poţi citi Te iubesc
până ameţeşti
rotindu-te în interiorul
acestui cuvânt....

Doamne, cât mi-am dorit
să am curajul să-i spun
ce  mult înseamnă pentru mine
şi nu am avut această putere...
acum ar fi acel moment
iar dacă mă va auzi
cum stângaci, încerc
să îmbrac într-o poveste
propria viaţă,
propria dorinţă,
declaraţia pe care nu i-am spus-o niciodată,
nu ştiu ce i-aş putea spune...
 -Era visul meu , iubito
care s-a aşezat pe părul tău
ca un porumbel
la fereastra unui suflet
de lumină...







15
Totul despre iubire / Răspuns: Dragobete versus Valentine's Day
« : 23 Februarie, 2009, 11:27:42 p.m. »
continuare DRAGOBETE VERSUS VALENTINE'S DAY

O bună ocazie pentru a-şi declara sentimentele
     Credinţele populare şi sărbătoarea asociată par a-şi avea izvorul în Anglia şi Franţa Evului Mediu şi sunt legate tot de împerecherea păsărilor. Iar oamenii şi-au spus că e o bună ocazie pentru a scrie scrisori şi a-şi declara cu sinceritate sentimentele. Literaturile din secolele XIV şi XV din aceleaşi regiuni fac aluzii la aceste practici. Cele mai vechi texte sunt două balade ale poetului bilingv John Gower (1327 - 1408), scrise în franceză. Mai tîrziu, Dame Elizabeth Brews amintea într-o scrisoare că speră ca de Sfântul Valentin să-i găsească fiicei ei un soţ, aşa cum orice pasăre îşi găseşte perechea, într-un palimpsest cu aceste tradiţii, care se întîlnesc în ceea ce priveşte păsările, Roma antică celebra, în 15 februarie Lupercalia, festivalul fertilităţii, în onoarea a doi zei, Juno şi Pan. Medicul Valentin, trăitor în Roma antică, bun la suflet şi cu mare pasiune pentru gastronomie. El amesteca medicamentele amare cu vin, lapte sau miere pentru a avea un gust mai bun pentru bolnavi. Religia era o parte integrantă a vieţii medicului şi, deşi, creştinismul nu era prea popular în acele vremuri a devenit creştin şi ţinea predici.
Valentin a fost executat în 14 februarie
    Intr-o zi un paznic al închisorii împărăteşti din Roma a bătut la uşa lui Valentin, tinîndu-şi fiica oarbă în braţe. Valentin ştia că îi va fi greu să o vindece, însă i-a promis omului că va face totul posibilul. A examinat fetiţa, i-a dat o alifie pentru ochi şi i-a rugat să se întoarcă pentru a vedea cum evoluează boala. Au trecut mai multe săptămâni, însă fetiţa nu s-a vindecat. Totuşi nimeni nu şi-a pierdut speranţa. într-o zi, cîţiva soldaţi romani l-au arestat pe medic, distrugîndu-i leacurile şi condamnîndu-l pentru credinţa lui. Când tatăl fetitei a aflat despre arestarea lui Valentin a dorit să intervină, însă nu a putut face nimic. Ştiind că va fi executat, Valentin a cerut un pergament, o pană de scris şi cerneală şi a scris câteva rânduri pentru fetiţa oarbă. Valentin a fost executat în 14 februarie. Iar cînd fetiţa a deschis biletul a descoperit o floare galbenă înăuntru şi un mesaj care spunea "De la al tău Valentin." Ochii ei s-au vindecat ca prin miracol.
Iubirea, prilej de vorbe frumoase
       In 496 Papa Gelasius I. a desemnat ziua de 14 februarie ca fiind Ziua Sfântului Valentin. Sărbătoarea a dispărut din calendarul oficial în 1969. O legendă paralelă spune că împăratul Claudius al ll-lea nu reuşea să-şi adune oastea pentru că bărbaţii refuzau să se înroleze. El a crezut că bărbaţii romani nu voiau să îşi părăsească soţiile şi a interzis logodnele şi nunţile în Roma. Un preot creştin, pe nume Valentin, făcea însă cununii în secret. Aflând, împăratul l-a închis, iar preotul a murit în captivitate în 14 februarie. Două personaje de legendă, Dragobete şi Valentin, amintesc oamenilor că iubirea este prilej de vorbe frumoase şi cadouri dar şi cel mai profund sentiment, motorul universului nostru.

(După un articol de Luminiţa Voinea)

Pagini: [1] 2 3 4 5 6 ... 13