In adancul codrului intunecat linistea se asterne asemeni unei ceti groase si grele.Din cand in cand se mai auzea fosnetul unei tufe in care statea ascuns cate un animal speriat si pierdut.
In mijlocul acestei nopti negre...doar Luna mai statea sa troneze peste tot cu lumina ei stralucitoare. Din cand in cand un lup singuratic isi cheama cu un urlet prelung dreptul la iubire..., iar de undeva de departe parea a se apropia un ecou slabde cantec...asemeni unei inchipuiri.
- Oare ce se aude?...intrebara frunzele tinere pe Batranul Stejar.
- Sunt Elfii...! Cantecele lor minunate mereu se aud in noptile grele...Ei vin sa curete noaptea de spiritele rele si intunecate si sa vindece padurea de trufia vrajitorilor nedrepti.
- Of...noi nu am vazut niciodata elfii! se bucurara frunzulitele. Poate o sa ii vedem acum!
Stejarul incepu sa se legene usor...chemand parca magia catre el printr-un cantec vechi..., mai batran decat eternitatea insasi:
"Trăit-a printre elfi o fata,
Cum alta n-a mai fost şi n-o fi,
Cu albă mantie-ntraurată
Şi din argint suriu pantofii.
Pe frunte-o stea sub foi de laur,
Lumini în părul ei se cern
Ca soarele prin crengi de aur
În preafrumosul Lorien.
Cu părul lung, picioare albe,
Frumoasă, liberă, dansând,
Plutea parcă pe flori de nalbe,
Ca frunzele de tei în vânt.
Unde-i cascada Nimrodel,
Cu apa limpede şi rece,
Părea din stropi un clopoţel
Cleştarul vocii ei cum trece,
Şi-acuma cine-ar şti pe unde-i,
În soare ori în umbra mută,
Cu Nimrodel în jocul undei
De mult în munţii suri pierdută.
Corabia-n umbros liman
Cu ochii elfilor în pânde,
De zile-n şir aşteaptă-n van
La malul mării spumegânde.
Dar mari furtuni din Nord se sparg
Şi de la ţărmul elf deodată ,
Corabia o-împing în larg
Urlând pe apa-nfuriată.
În zori nu se zăreau nici urme
De ţărm, de munţi ori de pădure,
Doar valuri mari duceau în turme
Panaşul ceţurilor sure.
Amroth în goluri se uita
Şi blestema spre zări de-a rândul
Corabia ce-l depărta
De Nimrodel a lui, trădându-l.
El, rege elf din străvechime
Când auriul florii e-n
Copaci, Stăpân cum n-a fost nime
În înfloritorul Lothlorien
Când de la cârmă dintr-o dată
Ţâşni-n adâncul fremătând,
Parcă din arc pornit, săgeată, ,
Ori ca un pescăruş flămând.
În vânt, sub lucitoare spume
S-ar fi văzut în depărtări,
Frumos, parcă din altă lume,
Plutind, o lebădă, pe mări -
Şi elfi s-au dus şi-au mai venit
Pe ţărmul lor îndepărtat,
Dar nimeni dinspre Asfinţit
De Amroth veste n-a mai dat." (J.R.R. Tolkien - STĂPÂNUL INELELOR)
- Ce cantec e acesta Batran Stejar? il intrebara copacii tineri de langa el, florile si animalele.
- E un cantec lung şi trist, care povesteste despre cum s-a abatut necazul si tristetea peste Marea familie a Elfilor...din Padurea Lothlorien, atunci cand raul a fost starnit din adancul pamantului si al muntilor...Atunci..., multi elfi din neamul elfilor de munte si-au parasit lacasurile lor pline de liniste si frumusete si s-au adapostit prin codrii adanci sau au plecat prin pribegie. Asa cum a facut si printesa elfa Nimrodel…
- Dar de ce nu s-a intalnit Nimrodel cu iubitul ei Amroth?
- Pentru ca frumoasa elfa s-a pierdut...si nu a mai ajuns niciodata la corabia dragului ei. De atunci se spune ca de fiecare data cand vantul trece prin codrii si peste ape...ecoul durerii ei se aude suspinand..., iar lacrimile ei se transforma in picaturi de ploaie care cad incet peste tot cautand, cautand... Din lacrimile ei se spune ca s-au nascut multe cascade si rauri...toate incercand sa-l regaseasca pe Amroth...
- Si l-au gasit?
- Nu se stie, dar...mie imi place sa simt ca l-a gasit..., suspina Stejarul.
- Dar ea unde este acum? A murit?
- Nuuu...se auzi rasetul batran si plin de guturai al Stejarului...Elfii nu mor! Ei sunt nemuritori. Ea traieste acum in Padurea Elfilor, in casa ei fermecata din Copacul Luminii..., alaturi de noul neam elfesc al Locuitorilor Copacilor.
In timp ce Stejarul le povestea despre elfi...acestia ajunsera langa trunchiul lui batran si facura o plecaciune.
Erau inalti si frumosi. Trupurile lor erau zvelte si invesmantate in mantii lungi si verzi ca sa nu poata fi zariti usor printre ramurile copacilor. Aveau voci calme si cristaline, iar ochii le erau de culoarea smaraldului. Unul singur...avea ochii negrii si zambet larg. Era probabil conducatorul lor. Se spune ca mama elfilor ar fi iubit un pamantean si de atunci printre elfi se nasc elfi cu par negru sau cu ochii negri...ei fiind in general blonzi cu ochii verzi.
- Elen sila lumenn omentilmo dore-on! (O stea a stralucit cu putere in moimentul revederii noastre...Stejarule!)
- Cormamin lindua ele lye! (Inima mea canta de bucuroie sa va revada... ) Manke naa lye autien? (Unde va indreptati?)
- Lye autien autdor edhel! (Ne indreptam catre taramul Elfilor...). Aa' lasser en lle coia orn n' omenta gurtha a'mael ore-nay! (Fie ca frunzele tale sa nu se vestejeasca niciodata...iubit Copac!)
- Cormamin niuve tenna’ ta elea lye au’! (Inima mea va astepta emotionata sa va revada...)
Facand aceeiasi plecaciune adanca...elfii incepura din nou sa cante si incet, incet se indepartara. Intunericul se mai raspandi, lumina Lunii incepu sa patrunda mai usor in mijlocul Codrului, iar aerul greu si plin de ceata se risipi ca prin minune. Frunzulitele mute de emotie se scuturara incet si adormira, iar Stejarul leganandu-se molcom sub adierea Vantului...isi reaminti de prima lui intalnire cu aceste fiinte magice... Era micut...doar o ramurica firava si pierduta cu doua-trei frunze verde deschis si plangea... Parintii lui fusesera taiati de oameni nemilosi, iar el...invatase sa creasca singur. In timp, din cauza bunatatii si a vitejiei lui deveni un Stejar Batran...un Ent..., dar despre asta...vom vorbi altadata...
Acum frunzulitele au adormit si nu am vrea sa le trezim...nu?
Subiect: Gradina visurilor noastre (Citit de 264771 ori)
