Dragii mei prieteni, in aceasta seara as vrea sa va spun o poveste. Va invit cu mic, cu mare, in camera copiilor, acolo unde povestile sunt la ele acasa, acolo unde nu ne va fi niciodata rusine sa fim naivi si unde nu va fi niciodata nevoie sa ne ridicam la nu stiu ce nivel, acolo unde veselia e curata iar lacrimile sincere. Am pus perne pe podea. Veniti, dar, in jurul meu si ascultati.
Povestea pe care o voi spune e una trista dar cu final fericit. Poate ati mai auzit-o. E “Povestea ratustii cea urata” .
Primavara asta nu-i decat o copie!
In aceasta dimineata in care primavara mi-a batut la usa casei cu zambetul ei vesnic, ca o revolta impotriva tacerii, o ciocanitoare lovea in rugii de trandafir odata cu revarsatul in cranguri a primei zi cu soare.
Am crezut in primul moment ca Cezara musca din lemnul patutului ei cu dintii pe care-I aseaman cu o turma din Gallaad. Dar nu! Ca si pasarile mama care adastara in cuiburile proaspat asternute in cosuri pentru a scoate pui de aur cu ciocuri ca margeanul, PUIUL meu dormea!
Oare si in acest nou inceput de ciclu cosmic cu accente violente ca al unei somatii, al unui ultimatim, vom fi martorii atenti si emotionati al “incantarii” noastre ultime, cand casatoria Pamantului cu cereasca lumina a lunii este anulata din nou, mirele si mireasa au acte false si calatoresc fara bilet? Aceleasi similitudini?
Straiele noastre nationale si Miorita, Cantarea Cantarilor si Acropole, Homer si mormintele Tebei? Sau acestea se vad doar de aici, din miezul “exilului” cu o amara melancolie ca al nu stiu carei tari rege – Ion –Fara – Tara?
S-a intamplat asa odata, dupa legea vietii si a mortii. La soroace, a iesit un pui cum nici o closca nu a scos: in loc de puful de aur si aripi smaltuite – un pui cu ochii mari si tristi si straiele ca fumul. Toate pasarile priveau uimite spre el, ciocanindu-l prin campuri, prin stufaris, printre nuielele abia inmugurite.
Pe gatul lui ca o coarba sangele curgea ca apa adesea, nu avea prieteni de doruri nicaieri.
Seara, la vremea cand toti ceilalti pui se strangeau sub aripi dorite, calde, mangaieri blande, el, sfielnic venea, ca ceilalti, sa se culce, sa-si aline trupul si sufletul dar nu gasea decat lovituri taioase ce-l izgoneau pribeag spre o cetate de povesti…atipind acolo pe scari. Soptea din cand in cand cu glasul stins ca focul in vatra in amurg: “mamico, de ce nu ma iubesti?”
In zorii altei zi, pui cu gheare rasfirate priveau uimiti la puiul nostru fara fala ce plutea cu o tainica maiestate, parca venita dintr-o alta viata sau din afara vietii lor. In taina lui, prin freamatul de unde si de fior ceresc, căta spre larguri sa-si vindece rana din suflet, printre stelele lui, unde zburau lumini. Acolo, auzea doar el glasuri ce-l chemau, dar dispareau deodata spre rubinul zorilor.
Si iarasi nopti de-nsingurare... ceilalti pui cresteau ca feciorii, starnind lupte si lafairi in soarele cald, pe cand el fara slava si fara prieteni crestea tot mai stingher, mai vanat, mai urat.
Dar odata cu Doamna ce coboara despletita si desculţă prin frunzele incarcate de rugina, se petrecu o minune tainica: penele lui vinete se facura albe iar gatul, ca o harfa taiata din tinuturile lui Apolodor.
Plutind fara a mai privi indarat toata vremea unei nopti, vazu un palid nor de stele calatorind spre zorii eternelor primaveri. Cu un strigat, sfaramand un strop de lacrimi sub pleoape , puiul de lebada,(caci asta era!) desfacandu-si aripile de nuferi, se ridica din ape spre lebedele care-l chemau de zor din stolul de lumina, de la azimut spre zenit. Singur, fara mama si fara mangaieri, strabatea genunea, lasand copia primaverii lui uitată...
Ei, v-a placut? Copilasii, dragalasii de ei, aproape au adormit...
Sa-i lasam in lumea viselor... iar noi, cu pasi mici, abia soptiti, sa ne retragem. Ce ziceti de o salata de fructe? Cu multa frisca si, pentru doritori, ceva lichior?
Subiect: VANT LA PUPA - SARUTUL MARILOR (Citit de 323764 ori)
