Va voi istorisi o poveste, si pentru cei mici, dar si pentru cei mari, o poveste de dragoste.
A fost odata, ca niciodata, pe o vale ascunsa in padurile intinse ale tinuturilor rominesti, o fata frumoasa cum nu a mai fost nicaieri pe acest pamant. Si mandra, cu ochii albastri ca cerul, si cu parul catifelat, era draga tuturor voinicilor din sat, atat din pricina frumusetii ei, dar mai ales din pricina sufletului ei mare, plin de voiosie si de ganduri curate.
Dar o mare napasta se abatu asupra satului ei, cand o ostire a unui print de la Miazazi navali in tot tinutul, semanand jale si suspin in sufletele oamenilor. Barbatii si femeile, copii, batranii, au fost inrobiti, iar avutiile lor luate de cotropitorii cei lacomi, numai ea putand sa fuga, la adapostul noptii, in codrii adanci, unde isi gasi adapostul pe un munte inalt, la marginea unei cumplite prapastii.
Iata insa ca printul de la miazazi, auzi, de la ostenii lui, vorbindu-se despre aceasta frumoasa fata... si inima i se bucura tare mult, caci in toata lumea cautase el o femeie care sa ii inveseleasca sufletul trist si mohorat. Se gandi ce se gandi, si dete porunca la ostasii sai sa rascoleasca fiecare colt de padure, fiecare vale, fiecare munte si fiecare deal in cautarea ei... caci cei ce o vor gasi, mult aur vor primi !
Si o cautara si o cautara, patru zile si patru nopti dar nu o putura gasi nicaieri. Au intrebat pe batranul codru, de nu cumva el a ascuns-o pe fata, dar codrul, cu vocea lui calda, le-a raspuns ca la umbra sa intinsa nu se odihneste o astfel de fata... au intrebat apele navalnice, dar ele le-au raspuns ca nu si-au mangaiat undele de trupul ei. Iar lacurile, adanci si reci, le-au spus la randul lor ostenilor printului ca in luciul lor, nu s-au oglindit ochii frumoasei fete.
Tare se mai intrista printul la auzul acestei vesti ! Si trist cum era, pleca la vanatoare insotit de doi dintre tovarasii sai. Si nu dupa multa vreme, luara urma unei tinere caprioare, saltarete, jucause. Alergara dupa ea cale de vreo cateva ceasuri, prin negre hatisuri si-ntinsi codri, unde ziua este ca noaptea, iar noaptea, este insasi Intunericul ! Si ii dadura de urma, gasind-o intinsa langa o fata mai frumoasa decat soarele si mai curata decat chipul alb al lunii, cu ochii albastri decat cerul.
- Prindeti-o ! striga printul manios catre tovarasii sai !
SI repede insotitorii printului o prinsera pe fata, o legara de maini si o adusera in fata printului nerabdator. El se apleca asupra chipului ei, o privi, si ii spuse, rugator :
- Imi vei fi sotie de astazi... te voi impodobi cu cele mai alese podoabe, vei purta cele mai frumoase haine, si vei cunoaste toate bogatiile acestei lumi !
Ea il privi cu drag, cu ochii in lacrimi, gasind cu greu cuvinte sa ii raspunda:
- Eu stiu ca tu ma iubesti, viteazule print, dar eu cum te-as putea iubi cand tu mi-ai inrobit fratii si surorile, luandu-le parintilor mei lumina din casa ?
Printul, raspunse cutezator :
- Eu sunt cuceritorul lumii, ma vei iubi ! Acum.. alege...
Ea se apropie de marginea stancii, privind catre prapastie...
- Nu ma vei avea niciodata...
Si se arunca, cazand...
Printul innebuni de durere... si vru si el sa se arunce in urma ei, dar tovarasii sai il oprira.
Zile si zile a suferit si a plans, urland de durere in codrii, singur... iar cand codrii nu il mai asculta, plangea la marginea marii... la marginea fiecarui rau. Nu era lac care sa nu ii cunoasca chipul trist, si nici floare sa nu se hraneasca din lacrimile sale.
A hotarat sa elibereze pe toti cei ce ii inrobise, a incercat sa faca doar bine, sa aduca bucurie in viata celor din jur, dar inima sa tot nu si-a gasit impacarea. Se spune ca toata viata sa ar fi facut numai bine celor din jur...
Nu se stie cum a murit, dar se povesteste ca in clipa mortii sale, ar fi zambit , din nou, dupa atatia si atatia ani. Poate ca in clipa din urma, simtise pe mana sa, atingerea ei...
Subiect: VANT LA PUPA - SARUTUL MARILOR (Citit de 323992 ori)
