Lacrimi, din ce in ce mai dureroase.Dupa ce am pierdut iubirea unui suflet minunat, am castigat o prietenie pe viata,ce ma ajuta sa sper si sa-mi renasc sufletul. Apoi am fost alungata si de aici, spre binele meu, sa uit iubirea ce deabia o primisem si o pierdusem intr-o clipa. Credeam ca nu voi mai simti nimic .As fi vrut sa pot sa urasc dar sufletul meu este prea obosit sa mai urasca. Si astazi mi-am ingropat prietenul din copilarie.Am vazut doliu la scara lui , am pornit sa vad cine a scapat de suferinta ,insa nu am avut putere sa merg pana acolo.Ceva m-a oprit.Nu vroiam sa stiu.Am aflat ca era cineva din familia Panait. Am simtit o multumire sufleteasca, stiind ca tatal este groaznic de bolnav si isi ruga moartea dupa ce , anul trecut isi pierduse sotia rapusa de aceeasi boala. M-am gandit ca Relu, prietenul meu, se va simti usurat de sfarsitul suferintei tatalui sau. Dar nu..........nu era tatal.........era Relu..........Relu......nu mai e........Moartea gresise in alegerea ei( a cata oara?) si luase, cu zambetul pe chipul grotesc ,pe cel ce avea un copil de crescut si un tata suferind, ramas acum al nimanui.
Cum sa visez la ziua de maine? Cate zile de maine voi mai plange? Aveam un suflet care ma alina si m-a alungat .Astazi am nevoie de sufletul meu, am nevoie de sufletul Lui.Dar , probabil este inceputul sfarsitului. Nu mai vreau prieteni, nu mai pot sa-i pierd .Nu mai vreau nimic.MOARTE TE URASC!!!!!!!!!!!VIATA TE URASC!!!!!!!!!!!!!!!!!